Demult, tare demult, într-un loc nu departe de malul mării, trăiau odată trei frați în belșug și bunăstare. Ei aveau o mătușă și un unchi care o duceau tare greu. Toată averea lor era o colibă și o curticică. Unchiul era un om voinic, vesel și priceput la toate. De tânăr muncea pentru cumnatul său, tatăl celor trei feciori, și acasă și la câmp. Făcuse în viața lui tot felul de treburi și îndurase tot felul de lipsuri.
Și trecură așa ani după ani. Tatăl băieților își făcu o casă și acareturi, dar cumnatul său rămase tot în acea colibă săracă; pe când tatăl băieților mânca pâine din făină albă, el avea parte numai de turte din făină neagră.
După un timp, tatăl băieților muri, iar cei trei nepoți îi spuseră unchiului lor:
— Dacă vrei, lucrează acum pentru noi și astfel nu veți muri de foame tu și mătușa.
Așa spuseră cei trei nepoți și omul nu mai zise nimic. Și trecură ani după ani. Nepoții își cumpăraseră pământuri, dar unchiul lor nu avea niciun petec de pământ; nepoții îmbrăcau haine de mătase, dar unchiul lor umbla într-o cămașă arsă de soare. În adâncul inimii el era mâhnit dar nu le spunea nimic nepoților.
Pe zi ce trecea, unchiul îmbătrânea, părul îi albea; curând, mâinile începură să-i tremure. Acum nepoții nici nu-l mai socoteau de unchi și-l priveau doar ca pe o slugă. Dar bătrânul tăcea și răbda.
Într-un an, la sărbătoarea de la 15 august , nepoții se pregătiră de petrecere: cumpărară fructe și prăjituri, tăiară găini și rațe din belșug. În ajun de sărbătoare, nepotul cel mai mare se adresă unchiului său:
— Hei, ascultă, la această sărbătoare toți petrec în familie. Du-te și tu acasă să petreci cu mătușa!
— Ascultă ce spune frate-meu! adăugă cel de-al doilea nepot. Du-te acasă la mătușa, pleacă mai repede!
Iar cel de al treilea nepot se răsti la bătrân:
— Hei, ți-a dat o zi liberă, de ce nu te bucuri?
În după-amiaza acelei zile, unchiul se întoarse acasă cu mâna goală.
Seara, luna plină se ridicase pe cerul nespus de albastru și razele-i albe luminau pământul.
Cei trei frați așezară masa afară și o încărcară cu bunătățuri: fructe, prăjituri, mâncare și băutură, apoi luară loc în jurul ei și începură să petreacă. În acest timp, unchiul și mătușa ieșiseră în curticică și stăteau pe o piatră. Nu aveau decât o turtă de mălai și apă rece. Bătrâna se gândea cum bărbatul ei muncise de o viață întreagă la nepoți și acum, la bătrânețe, n-au nici ce mânca, nici ce bea și începu să plângă. Bătrânul încercă s-o liniștească:
— La се-ți folosește supărarea?! Nu mai plânge! Uite, de dimineață când am fost pe deal, am găsit o pară. Hai s-o mâncăm împreună!
Bătrâna luă para și o așeză pe pământul luminat de lună, apoi zise:
— Mănânc-o tu!
— Mai bine mănânc-o tu! refuză bătrânul.
Și așa se îmbiau unul pe altul, dar niciunul nu se atingea de pară.
Deodată se auzi un clinchet de clopoțel și amândoi bătrânii tresăriră.
— E aproape de miezul nopții, cine-o mai trece pe drum acum? zise bătrânul.
Ting, ting! se auzi din nou clopoțelul din ce în ce mai aproape. Clinchetul nu venea nici din partea de răsărit, nici din partea de apus, ci din văzduh. Se uitară în sus și văzură un iepuraș alb care, dintr-o săritură, ajunse jos. Iepurașul acela era mai strălucitor decât razele lunii, iar clopoțelul de la gâtul lui mai strălucitor decât stelele. Începu să sară, și clopoțelul suna, suna… Apoi se ridică pe lăbuțele din spate și se uită la bătrâni. Bătrânul îl întrebă, speriat:
— Ai venit din văzduh. Nu ești cumva Iepurașul de Jad din lună?
Iepurașul dădu din cap. Bătrânul spuse atunci, cu mâhnire:
— Iepurașule, în casa noastră nu se găsește nici orez, nici făină, dar, dacă ți-e foame, mă duc să-ți tai niște iarbă fragedă.
Atunci Iepurașul de Jad începu să-și miște buzele și spuse:
— Nu vreau nici orez, nici făină, vreau numai să gust din para asta.
Cei doi bătrâni se bucurară că pot să-i dea și ei ceva și i-o întinseră din toată inima. Luând para, Iepurașul de Jad spuse bucuros:
— Dacă aveți ceva necazuri, căutați-mă la Muntele de Apus!
Și din nou se ridică în văzduh și-și luă zborul spre lună. Luna era tot așa de rotundă, razele ei străluceau tot așa de puternic, dar acum cei doi bătrâni nu mai erau atât de triști.
Trecură trei ani de la această întâmplare. Unchiul îmbătrânise și mai mult, îi crescuse barba și de-abia de mai mergea.
Cei trei nepoți se sfătuiră în taină cum să scape de el. Cel mare spuse:
— După cât văd eu, boșorogul ăsta n-o să mai poată face nimic.
— Așa e, adăugă cel de-al doilea. De ce să mai mănânce mâncarea degeaba?
— Cel mai bine ar fi să scăpăm de el, dar nu știu ce pricini să-i găsim! spuse și al treilea nepot.
Nepotul cel mare, veninos, zise:
— Mie nu-mi vine greu să-i găsesc pricină. Așteptați și-o să vedeți!
Și râse sigur de sine.
A doua zi de dimineață, unchiul îl întrebă, după obicei, pe nepotul cel mare:
— Domnule, ce treabă am de făcut astăzi?
— Urcă-te pe acoperiș și ară! îi porunci nepotul.
Era limpede că-s vorbe de batjocură, și ele îl întristară și-l îndurerară pe bătrân. El își dădu și mai mult seama ce fel de om e nepotul său mai mare, dar nu-și pierdu cumpătul și-i răspunsei liniștit:
— Înjugă boii și hai să mergem pe acoperiș să arăm!
Nepotul se roși și, nemaiavând cum să-i răspundă, plecă de acolo. După puțin timpi nepotul mijlociu îi zise bătrânului:
— Dacă nu vrei să ari pe acoperiș, du-te și dă la o parte muntele din spatele casei!
— Bine, mă duc, răspunse bătrânul, dar hai cu mine să mi-l ridici în spate!
Așa îi închise gura și nepotului mijlociu. După un timp, nepotul cel mic îi strigă:
— Boșorogule, trebuie să ieși la pensie!
Liniștit, bătrânul îi răspunse:
— Niciodată nu v-am cerut salariu, atunci cum îmi spuneți să ies la pensie? V-am crescut de când erați mici și acum, că am îmbătrânit, de ce vreți să scăpați de mine?
Oftând, nepotul cel mic răspunse:
— De ce, de ce, tot nu știi de ce? Frații mei ți-au dat poruncă să faci o treabă, iar tu ai îndrăznit să le poruncești lor.
Auzind bătrânul acest neadevăr, nu vru să se certe cu nepotul său cel mic și, supărat foc, se întoarse acasă.
Cum ajunse, îi povesti tot bătrânei, iar aceasta izbucni în plâns:
— N-avem decât bucățica asta de curte, cum o să trăim de aici încolo?
Bătrânul, de asemenea, începu și el să se frământe. Dar, tot femeile-s mai descurcărețe: bătrâna își aduse aminte de întâmplarea de la sărbătoarea din 15 august, își șterse lacrimile și zise:
— Iepurașul acela de Jad ne-a spus că, dacă avem necazuri, să-l căutăm la Muntele de Apus. Du-te acuma și-l caută, cât mai poți merge.
Bătrânul își făcu socoteala și văzu că bătrâna are dreptate, doar nu era să stea acasă și să moară amândoi de foame.
A doua zi, bătrânul plecă spre Muntele de Apus. Se urcă pe prima creastă și de acolo văzu în zare marea albastră; se urcă pe cea de-a doua creastă și nu mai văzu decât un nor alb; se urcă pe cea de-a treia creastă și nu văzu de jur-împrejur decât munți înalți. Cutreieră el astfel munte după munte și, după nu știu câte zile, ajunse într-un loc unde nu era suflare de om. Nu mai știa nici în ce lună și nici în ce zi a anului se află. Ajunsese într-o peșteră rece ca gheața și vru să se odihnească acolo; dar, neputând dormi, porni mai departe.
După ce merse o bucată de drum, la urechile lui ajunse murmurul unei ape. Mergând și mai departe, el întâlni un râu cu apa limpede, ce curgea între doi munți. Și pe râul acela aluneca o barcă, iute ca o săgeată. Stâncile de pe mal erau toate acoperite cu brazi. Tocmai căuta un loc pe unde să treacă apa, când îl izbi un miros de scorțișoară. Privind cerul, văzu cum luna coborâse după muntele învecinat. Ceața alburie se ridicase de pe munte, norii colorați se învârteau în jurul lunii și, așa cum un măr cade într-o plasă moale, tot așa și luna căzu în mijlocul ceței și a norilor, începu să sufle vântul, norii și ceața se împrăștiară și muntele învecinat nu se mai văzu. Copacii erau albi și strălucitori, la fel, fiecare fir de iarbă. După norii alburii se ascundeau o mulțime de palate. Bătrânul privea și se mira de cele ce vedea, când deodată se auzi strigat de o voce. Uitându-se împrejur, nu văzu pe nimeni, numai un podeț care apăruse pe neașteptate deasupra râului. La capul podului era un copac cu crengile încolăcite, și de sub acel copac se auzi o voce care-l strigă din nou:
— Vino, vino mai repede!
Bătrânul se frecă la ochi și mai privi o dată, dar nu văzu decât o stâncă sub crengile copacului și alături de ea stătea Iepurașul de Jad. Ca și când ar fi întâlnit un prieten vechi, bătrânul alergă, plin de bucurie, spre el. Iepurașul tocmai alegea grâu. Alături se vedea o grămăjoară de boabe de grâu, galbene ca aurul. Vesel, Iepurașul îi spuse:
— Știu care ți-e păsul. N-am nimic să-ți dau în afară de grămăjoara asta de boabe de grâu. Ia-le și să le semeni în pământ!
Bătrânul, strâmtorat, spuse:
— N-am nici măcar un deget de pământ!
— Ia-le, și să le semeni în curte, îi spuse Iepurașul, râzând. Ești de multe zile pe drum și-oi fi obosit. Culcă-te și te odihnește sub copacul acesta.
Auzind spusele Iepurașului, bătrânul simți deodată că i se face somn. Nu mai apucă să spună niciun cuvânt, că și adormi adânc. În vis se făcea că petale de flori de scorțișoară, ca niște fulgi de zăpadă, pluteau în jurul lui. Și fiecare petală strălucea ca o rază de lună. Apoi, din arborele de scorțișoară a coborât un copil cu fața bucălată și ochii rotunzi, frumos cum nu mai văzuse. Bătrânul a întins mâinile către el și copilul i-a căzut în brațe. Atunci se trezi. Se făcuse ziuă și răsărise soarele. Nu se mai afla sub arborele de scorțișoară. Bătrânul se ridică în capul oaselor! În mână ținea cu adevărat ceva. Când se uită văzu că ținea o bucată de lemn de scorțișoară. Își aminti de grămăjoara de boabe de grâu, și le văzu alături de el. Și, deși erau puține, bătrânul știa că Iepurașul de Jad i le dăduse din toată inima. Le strânse cu grijă, ca și când ar fi fost vorba de cine știe ce comoară, și apoi plecă.
La poalele muntelui era un pârâu șerpuitor. Bătrânul îl trecu sărind din piatră în piatră. Merse apoi multe zile. Văzu din nou marea albastră, văzu din nou pescărușii și, după puțin timp, ajunse acasă. Aflând că nu adusese decât o grămăjoară de boabe de grâu, bătrâna îi spuse:
— Fiindcă le-ai adus așa de departe, hai să le semănăm în curte! Și ai grijă să nu se piardă niciun bob!
Bătrânul împrumută o săpăligă și începu să sape pământul, iar bătrâna, în urma lui, semăna boabele. Nu apucaseră să termine de săpat și semănat, că bătrâna scoase un strigăt de uimire. Uitându-se, bătrânul văzu cum boabele puse în pământ deja încolțiseră. Și văzând cu ochii, plantele creșteau, se înălțau, apoi dădură rod și rodul se coapse. Atunci bătrânul lăsă săpăliga și luă secera, iar bătrâna începu să bată spicele.
Băteau spicele, semănau boabele, apoi secerau. După câteva zile, casa bătrânului era plină de boabe de grâu și pe vatra lui se rumeneau lipiile.
Plini de bucurie, cei doi bătrâni nu mai duceau grija zilei de mâine.
Într-o zi, după ce se ridică de la masă, bătrânul își aruncă privirea spre bucata de lemn de scorțișoară și-și aminti de visul cu copilul. Se gândi să cioplească în acel lemn un copil după chipul celui pe care-l văzuse în vis.
Zis și făcut. Luă un cuțit și începu să cioplească. Era foarte îndemânatic și, după câteva zile, cioplise un copil cu față bucălată și ochii mari, rotunzi, frumos cum nu se mai văzuse, care semăna ca două picături de apă cu copilul din vis. Bătrânii îl îndrăgiră foarte mult și-l numiră Copilul de scorțișoară. Copilul parcă ar fi fost viu: gura îi râdea tot timpul, iar părul parcă era răvășit de vânt. Deseori, cei doi bătrâni se gândeau ce bine ar fi dacă acest copil ar avea viață.
Zilele treceau pline de îmbelșugare. Bătrânii se înzdrăveniseră. Și, deși cei trei nepoți se purtaseră neomenește, bătrâna ar fi dorit să-i vadă. Fără să-i ceară părerea moșneagului, se îmbrăcă, își umplu coșulețul cu de-ale gurii și plecă la nepoți. Cum intră pe ușă, lucru de mirare, nepotul cel mare îi luă coșulețul, nepotul cel mijlociu îi făcu o temenea, nepotul cel mic îi turnă ceai să bea. De mulți ani nu mai fusese tratată așa de bine în casa nepoților ei! După ce au stat puțin de vorbă, le dărui tot ce avea în coșuleț și plecă acasă.
După plecarea ei, cei trei frați începură să discute între ei. Feciorul cel mare spuse:
— Bătrânul era sărac lipit pământului. Toată viața lui a muncit pe la alții. La vârsta lui nu puteam să-l țin pe de gratis. L-am alungat și credeam c-o să moară de foame. Dar ce să vezi? Nu numai că n-a murit de foame, dar se pare că s-a și îmbogățit.
Feciorul mijlociu îi ținu isonul:
— Așa e, dar cum de s-a îmbogățit?
— Am auzit că a plecat odată departe, le spuse feciorul cel mic. Înseamnă că neapărat a găsit pe acolo vreo comoară! Să mergem mâine pe la ei și, dacă au vreo comoară, să facem în așa fel încât să fie a noastră.
A doua zi, cei trei nepoți făcură o vizită bătrânilor. Toți trei râzând și întrecându-se în politețuri, făceau temenele de zor. Bătrânul n-ar fi voit să le dea drumul în casă, dar bătrâna îi pofti înăuntru.
Intrând în casă, celor trei le fugeau ochii într-o parte și în alta. Mare le fu mirarea văzând grămezile de boabe de grâu care umpleau toată casa. Pe masă văzură și păpușa din lemn de scorțișoară. Și atunci se repeziră toți trei și înconjurară masa. Și cu cât se uitau, cu atât se dumireau că e vorba de un obiect ciudat. Feciorul cel mare se gândea în sinea lui: „Asta-i precis o comoară”. Pândind să nu-l vadă mătușa, întinse mâna s-o apuce, dar deodată păpușa se ridică și spuse:
— Ce vreți de la mine de m-ați înconjurat așa?
Bătrânii tresăriră surprinși, iar cei trei frați se bucurară văzând că li se adeveresc bănuielile, zicându-și fiecare în sinea sa: „Am zis noi că e vorba de vreo minune”.
Păpușa îi întrebă din nou:
— Ce vreți de la mine de m-ați înconjurat?
Fratele cel mare se gândi că grămezile de grâu au fost făcute de păpușă. Dar ce și-a zis el? „N-are rost să-i cer păpușii lucruri care n-au prea mare însemnătate!” De aceea spuse:
— Mie să-mi dai perle și mărgăritare!
Feciorul mijlociu la fel se gândi că grămezile de grâu au fost aduse de păpușă. „De ce să cer eu lucruri care n-au cine știe ce valoare?” Gândind așa, spuse:
— Eu vreau jad și mărgean!
La fel gândi și feciorul cel mic și adăugă și el:
— Iar eu vreau aur și argint!
Mișcându-și buzele, păpușa le răspunse:
— Pe fundul mării de la răsărit se află Palatul Dragonului. Și în Palatul Dragonului paturile sunt făcute din jad, iar perlele, mărgăritarele, aurul și argintul acoperă pământul. Duceți-vă acolo și luați cât vă place.
Într-un glas, cei trei feciori întrebară:
— Dar marea e plină cu apă. Cum să ajungem noi la Palatul Dragonului?
Păpușa, mișcându-și din nou buzele, le răspunse:
— Dacă mă luați pe mine în brațe n-o să vă înecați și vă arăt și drumul spre palat.
Fără să mai țină seama dacă bătrânii încuviințează ori nu, cei trei frați luară păpușa în brațe și fugiră la marginea mării. Găsiră un loc pe malul mării unde apa era verde de bătea în negru, iar valurile loveau cu furie stâncile. Știau cu toții că acolo e locul cel mai adânc, dar niciunul nu voia să fie primul care se aruncă. Atunci, feciorul cel mare zise:
— Hai să fiu tot eu primul. Dacă am să văd vreo cale, vă fac semn cu mâna și atunci să săriți și voi după mine.
Luă păpușa în brațe și sări în apă. Valurile îl acoperiră și-l traseră la fund. Deasupra apei i se mai văzură pentru o clipă mâinile care se agitau. Fratele cel mijlociu și cel mic, crezând că acesta e semnalul, se aruncară degrabă și ei în apă, dar, ca și fratele lor mai mare, fură înghițiți de valuri.
Trecu o zi, trecură două, dar niciunul din frați nu se mai întoarse, doar păpușa din arbore de scorțișoară plutea la malul mării. Văzând-o, bătrânul o pescui, o șterse de apă și o strânse la piept ca pe un copil. Atunci făptura din lemn se muie dintr-o dată și se încălzi. Ochii rotunzi se deschiseră și păpușa tuși. Bucuros, bătrânul strigă de două ori:
— Copilul meu de scorțișoară! Copilul meu de scorțișoară!
— Tată! răspunse păpușa.
Bătrânul o duse acasă și-i dete să mănânce, iar păpușa mâncă și bău ca orice copil. Și a crescut devenind un flăcău de toată frumusețea pe care cei doi bătrâni îl iubeau nespus. Cei trei frați nu se mai întoarseră acasă. Dar numai flăcăul din lemn de scorțișoară știa că ei nu se vor mai întoarce niciodată.
repovestită de Eufrosina Dorobanțu
Povești nemuritoare nr. 21 (1978) și 38 (1997), Editura Ion Creangă, București
La 15 august, după calendarul tradițional chinezesc, este Sărbătoarea Lunii pline, cea de-a doua mare sărbătoare tradițională după Sărbătoarea primăverii – Anul nou chinezesc. Aceasta se mai numește și Sărbătoarea întregirii familiei și Sărbătoarea lunii august. Această sărbătoare este celebrată și în Coreea de Nord, Japonia, Vietnam și alte țări vecine.
