Corabia prețioasă

Uang Siao n-avea tată și trăia cu mama sa într-o colibă, lucra la câmp și strângea surcele ca să trăiască.
Când Uang Siao se ducea la munte după lemne, trebuia să treacă o punte de lemn foarte îngustă. Apa de sub punte era adâncă și curgea ca un vârtej.
Într-o zi, Uang Siao pornise la munte cu o cobiliță și cu o frânghie. Când a ajuns la râu, a văzut cum un moșneag, care trecea puntea, a alunecat și a căzut în apă. Uang Siao în grabă a pus cobilița jos și frânghia, a sărit în apă și l-a scos afară. Bătrânul tremura tot și nu mai putea merge. Uang Siao l-a întrebat unde locuiește și l-a dus în cârcă acasă. Bătrânul a scos de sub pat o cutiuță de lemn, a tras capacul, i-a arătat înăuntru o corăbioară de hârtie și i-a spus:
— Tu ești flăcău curajos și inimos, acesta este darul pe care ți-l fac în semn de recunoștință pentru că m-ai salvat. În iunie va fi o revărsare mare de ape; satul și câmpurile vor fi acoperite de valuri. Atunci tu să pui corăbioara pe apă și să-i spui: „Mărește-te, mărește-te repede și să plutești încotro bate vântul!” Ea va scăpa întreaga familie de la nenorocire. Când apa va scădea, să rostești: „Scade apa, se vede pământul, micșorează-te repede!” și ea va fi ca și mai înainte o corabie de hârtie.
Bătrânul i-a dăruit cutia de lemn lui Uang Siao și l-a mai sfătuit:
— Orice animal vei întâlni în cale, să-i dai ajutor, numai oameni să nu salvezi.
Uang Siao, cu capul plecat, a luat cutiuța, a privit-o cu luare-aminte și ar fi vrut să mai spună ceva, dar când a ridicat capul, bătrânul parcă se mistuise. Se afla singur, în picioare, la capătul punții; în sinea sa era uimit și a văzut că ține în mână o cutie vopsită cu lac strălucitor. A rămas o clipă nemișcat, și-a dat seama că este târziu și s-a întors cu cobilița acasă.
I-a povestit mamei ce s-a întâmplat, iar mama i-a spus:
— Aceasta e o corabie prețioasă, pune-o bine, într-o zi îți va fi de folos.
Uang Siao a pus-o într-o firidă din perete.
Într-o seară de iunie nori negri au acoperit cerul, tunete neîntrerupte, fulgere și o ploaie cu stropi cât boabele de soia a căzut. A plouat în șir câteva zile și câteva nopți.
Vai, câtă apă!! În fața porții lui Uang era o mare de apă. Se vedea că în curând va pătrunde în casă.
Ploaia nu înceta și apa înainta mereu. Mama și fiul erau atât de speriați, încât se învârteau locului.
Deodată Uang Siao și-a amintit de corabia prețioasă și a scos-o din firidă. A desfăcut cutia, a pus corăbioara pe apă și a zis: „Mărește-te, mărește-te repede și să plutești încotro bate vântul!” Când a terminat de vorbit, corăbioara s-a mărit, catargul s-a ridicat și pânza s-a întins.
Cabina corăbiei era mai mare decât casa lui Uang Siao. Băiatul a strâns în grabă toate lucrurile înăuntru. Mama și fiul s-au urcat în corabie. Apa creștea mereu. Ploaia nu se mai oprea. În curând casa lui Uang a fost acoperită de ape. Corabia înainta pe aripa vântului, mama stătea în cabină, iar Uang din când în când scotea capul să vadă potopul.
Corabia își urma drumul. Un șarpe mare se zbătea în apă. Uang Siao l-a salvat în grabă și l-a luat în corabie. Șarpele a dat din cap către Uang Siao, în semn de mulțumire. Corabia plutea mai departe.
Deodată Uang a văzut multe furnici strânse la un loc, rostogolindu-se în apă, gata-gata să fie luate într-o clipă de val. Uang Siao le-a salvat și le-a urcat în corabie. Furnica cea mai mare l-a privit pe Uang cu recunoștință.
Corabia își croia cale mereu. Au dat peste un stup de albine cu aripile ude de ploaie și care nu mai puteau să țină piept. Uang le-a salvat și pe ele și le-a luat în corabie. Matca a ieșit din stup și s-a înclinat cu recunoștință în fața lui Uang Siao.
Corabia înainta și nu departe s-a ridicat dintr-o dată un val și sub val se vedea un om zbătându-se, sleit de puteri. Parcă se auzea strigătul: „Ajutor!” Uang Siao, nesocotind vorbele bătrânului, a cârmuit corabia într-acolo și l-a salvat. Când l-a văzut mai bine, și-a dat seama că este chiar fiul boierului Giang San, din satul învecinat. S-au făcut frați de cruce. Giang San era fratele mai mare, iar Uang, fratele mai mic. Când ploaia s-a oprit, norii se împrăștiaseră și a ieșit soarele, Uang Siao a oprit corabia la poalele muntelui, a dat drumul șarpelui, albinelor și furnicilor, ca să-și caute singure hrana. Uang Siao și Giang San se duceau zilnic după surcele la munte și găteau pe corabie. După câteva zile apa a scăzut, pământul se ivea pretutindeni și corabia cobora de cum scădeau apele. S-a oprit la poalele muntelui și nu mai era nevoie de ea. Uang Siao s-a sfătuit cu Giang San cum să se pregătească cât mai bine ca să se întoarcă acasă. Au adunat lucrurile din corabie și au făcut două legături.
Giang San a întrebat:
— Ce se va întâmpla cu corabia noastră?
Uang Siao i-a răspuns:
— Aceasta este o corabie năzdrăvană, poate să fie mare sau mică.
S-a dus în fața bărcii și a rostit: „Apa scade, pământul se vede, micșorează-te repede!”
Numaidecât corabia a început să se micșoreze; s-a făcut iar corăbioara de hârtie. Uang Siao a luat-o și a pus-o în cutiuța de lemn.
Mama împreună cu fiii s-au întors în sat, dar casa le fusese luată de ape. Uang Siao și Giang San s-au urcat la munte, au doborât câțiva bușteni, au tăiat iarbă de munte și au clădit o colibă, gândindu-se să aibă un cuib unde să se adăpostească. N-aveau ce să mănânce, trebuind să se mulțumească cu ceea ce găseau în munți – coaja copacilor, rădăcinile ierburilor. Mama cu fiii se sfătuiau ce să facă.
Giang San a întrebat:
— Nu putem dărui corabia împăratului? Curtea ne va da bani, îmbrăcăminte, vom avea ce mânca, ce îmbrăca, unde să locuim și nu ne vom mai chinui.
Toți trei s-au gândit că n-au altă ieșire și s-au hotărât să facă așa. Atunci Uang Siao a zis:
— Mâine am să pornesc la drum.
Giang San i-a spus:
— Tu ești tânăr, nu ești umblat prin lume, mai bine să mă duc eu.
Mama l-a rugat pe Giang San:
— Când vei ajunge acolo, orice vei face, să ne scrii, ca să nu fim prea îngrijorați.
Giang San i-a promis:
— Desigur, cum am să vă uit?
Uang Siao împreună cu mama au strâns toate bucatele din casă și le-au dat lui Giang San pentru drum, iar Uang Siao i-a spus secretul corăbioarei. Giang San a ajuns în capitală și-a dăruit împăratului corabia prețioasă. Împăratul s-a bucurat foarte mult, l-a făcut pe Giang mare demnitar și i-a dat de nevastă cea mai frumoasă fată de la curte. I-a construit un castel, i-a dăruit mult aur, argint, bani și mătăsuri. Atunci Giang a uitat cu desăvârșire pe Uang Siao și pe mama lui, care trăiau într-o mizerie cruntă. Se temea doar să nu vină Uang după el, căci dacă împăratul ar fi aflat că corabia prețioasă era a lui Uang Siao s-ar fi terminat cu slujba lui la palat.
După plecarea lui Giang San, Uang Siao și mama lui abia își mai duceau zilele și trăiau cu speranța că vor primi o veste de la Giang. Au trecut trei luni de zile și n-au primit nici o veste; nu mai aveau din ce trăi. Uang se sfătui cu mama sa:
— Mă duc în capitală, în căutarea fratelui meu; dacă rămân acasă tot nu pot înfăptui nimic.
Mama nu avea ce să facă și l-a lăsat să plece.
Uang, cerșind demâncare, îndurând multe chinuri pe drum, a ajuns până la urmă în capitală.
„Într-o așezare așa de mare, unde să-l caut?” se frământa el.
A ajuns la ușa unui han. Hangiul, văzând că este un flăcău puternic, s-a gândit că ar fi bine să-l ia ca ajutor și l-a întrebat:
— Ești atât de tânăr, de ce nu muncești? Cum de ai ajuns să cerșești?
— Sunt de la țară, nu cunosc pe nimeni aici. Ce să fac? a răspuns Uang.
Hangiul, văzând că Uang este foarte sincer, l-a întrebat mai departe:
— Pentru ce ai venit în capitală?
— Am venit să-l caut pe fratele meu mai mare, a răspuns Uang.
— Cine este fratele tău mai mare? Ce face în capitală? l-a cercetat hangiul.
— A venit acum trei luni în capitală, ca să-i dăruiască împăratului o corabie prețioasă, și se numește Giang San.
— O, fratele tău este demnitarul Giang. De câte ori se duce la curte trece pe la această răscruce. Să înnoptezi aici și mâine dimineață o să-l vezi.
— Bine, a spus Uang, bucuros să înnopteze în han.
A doua zi de dimineață, într-o litieră mare, verde, de brocard, înconjurată de soldați cu săbii strălucitoare și având în față cete de oameni, care țineau în mâini steaguri de toate culorile, fluturându-le, bătând din tobe și sunând din goarne, stătea mândru Giang San. Hangiul l-a vestit pe Uang, iar Uang a ieșit în stradă și a văzut că într-adevăr în litieră se afla Giang San. Nemaiputându-și stăpâni bucuria, a strigat în grabă:
— Frate! Frate!
Giang a scos atunci capul din litieră și l-a văzut pe Uang. În sinea sa îl ura: „Iată că a venit sărăntocul!”
A dat imediat ordin oamenilor:
— De unde a răsărit sălbaticul ăsta? Ce îndrăzneală, să iasă în calea mea! Loviți-l!
Unii au ridicat bâtele, alții biciul și toți s-au înghesuit să-l bată. L-au bătut până i-a crăpat pielea și a leșinat. A rămas zăcând jos, fără suflare.
Oamenii l-au vestit pe Giang că a murit, el a crezut într-adevăr, și teama i-a dispărut din inimă. A poruncit oamenilor să-l ridice și să-l arunce într-un loc pustiu în afara orașului.
Uang s-a trezit încet, a deschis ochii, a văzut că în jurul lui nu era nimeni decât un șarpe mare, care avea în gură iarba vindecătoare și-l mângâia pe Uang cu iarba pe tot corpul.
După puțin timp, s-a însănătoșit și se simțea mai puternic ca înainte. Șarpele i-a vorbit:

— Ești omul cel bun, care m-ai salvat, am aflat că ești în nenorocire, de aceea am venit să te ajut.
„Câinosul de Giang San, cât se deosebește de acest șarpe”, s-a gândit Uang și fără să vrea i-au dat lacrimile.
— Omul meu bun, nu fi trist, rănile ți s-au vindecat; aceasta este o iarbă care poate alina orice boală, trebuie doar să te freci cu ea și ai să te faci bine.
Cum a terminat de vorbit, șarpele i-a dat iarba minunată și a dispărut ca vântul. Uang Siao a strâns iarba, să salveze cu ea alți oameni. Într-o zi, fiica cea mai iubită a împăratului, s-a îmbolnăvit de o boală grea. Nu putea ridica mâinile, nu putea mișca picioarele și abia mai putea să respire.
Cu toate că a chemat doctori din toate colțurile țării, nici unul nu i-a aflat leacul.
Împăratul a dat ordin să se pună peste tot înscrisuri galbene: „Cel care o va vindeca pe prințesă va fi soțul ei; va avea rangul de mare demnitar; și cel mai bun cal de călărit. Dacă va dori aur, va primi aur; dacă va dori argint, va primi argint”.
Uang Siao a intrat în oraș. În fața porții orașului a văzut oameni care se înghesuiau să citească porunca împărătească. Uang s-a dus și el, și, după ce a citit, a desprins înscrisul. Soldatul, care sta de pază, l-a luat pe Uang și l-a condus la palat. Împăratul l-a întrebat:
— Poți vindeca pe prințesă?
Uang a răspuns:
— Da, o pot vindeca.
Împăratul a poruncit să i se dea lui Uang demâncare și băutură. Fetele din casă l-au condus pe Uang să o vadă pe prințesă. Uang a scos iarba vindecătoare și a atins-o cu ea de la cap până la picioare. Mâinile și picioarele prințesei au început să se învioreze și s-a ridicat în capul oaselor ca mai înainte de a fi fost bolnavă. Prințesa, cu ochii înlăcrimați de bucurie, i-a mulțumit salvatorului ei, Uang Siao, și l-a întrebat:
— Cine te-a trimis pe tine?
Uang i-a povestit ce se întâmplase și prințesa l-a iscodit iar:
— Ce scria acolo?
— Celui care te va vindeca i se va îndeplini orice dorință.
— Și ce gânduri ai? l-a întrebat prințesa.
— Vreau să te iau de nevastă.
Prințesa a scos din deget un inel și i l-a dat lui Uang ca amintire. Împăratul, pentru a-și îndeplini făgăduiala, a pregătit totul pentru nuntă. Când a aflat Giang San, s-a făcut foc și pară, negru la față de invidie și teamă. Se gândea: „Toată lumea a spus că acest flăcău a murit în bătăi. Cum a înviat? Dacă va ajunge soțul prințesei, ce se va întâmpla cu mine?”
Și-a stors creierii cum să facă să-l ucidă pe Uang. A încruntat din sprâncene și a ticluit un plan. A poruncit slujitorilor să-i pregătească litiera, a luat multe bucăți de aur și s-a dus la paznicul care era cel mai apropiat om de încredere de la curte. I-a dăruit aurul și acela l-a primit foarte bucuros. Giang San i-a spus paznicului:
— Uang, de fapt, este un flăcău sărac, care taie surcele. Cum se poate mărita prințesa cu un asemenea om?
Paznicul a înțeles gândul lui Giang San și i-a spus:
— Așa a fost hotărât în înscrisul galben și nu se poate face altfel.
Giang l-a învățat atunci:
— Amestecă 20 kg de susan cu 20 kg de tărâțe. Spune-i împăratului să-i dea un răgaz de jumătate de zi, ca să aleagă susanul de tărâțe; dacă nu-l va alege, atunci să fie pedepsit.
Paznicul a primit aurul de la Giang și s-a hotărât să-l ajute. A doua zi l-a sfătuit în taină pe împărat și împăratul l-a ascultat.
A poruncit să pregătească susan și tărâțe și i le-a dat lui Uang să aleagă susanul de tărâțe.
Uang se gândea: „Cum pot să aleg într-un timp așa de scurt? Asta înseamnă că mi s-au scurtat zilele”.
Nu-i venea de loc să se apuce de treabă și aștepta cu ochii închiși pedeapsa. Deodată, o furnică mare s-a urcat pe umărul lui Uang și i-a șoptit:
— Omule bun, care ne-ai salvat, nu te mai necăji!
Repede s-au adunat multe furnici, care au intrat în tărâțe și fiecare a ieșit cu câte un bob de susan în gură, pe care l-a pus în grămadă. N-a trecut mult și tot susanul a fost ales bob curat, luminat. Împăratul a venit chiar el să se încredințeze și n-a mai avut nimic de spus.
Giang San, când a aflat, furios, a plecat în mare grabă cu multe daruri la paznic și l-a învățat altceva: Să ia 54 de litiere cu flori asemănătoare, și pe 53 de fete să le îmbrace și să le împodobească la fel ca pe prințesă, să le pună în cele 53 de litiere și prințesa să fie printre ele, iar Uang să aleagă. Dacă nu va alege litiera în care stă prințesa, atunci va fi pedepsit.
Paznicul a primit cererea lui Giang San și împăratul i-a dat iar ascultare. Au fost pregătite și litierele și fetele. Împăratul i-a poruncit lui Uang să aleagă. Uang se gândea că acum nu va mai avea scăpare. Când o albină mare i-a zburat la ureche și i-a șoptit:
— Omule bun, care ne-ai salvat, nu te necăji. Să alegi litiera care este înconjurată de albine, în ea se află prințesa.
Cele 54 de litiere cu flori erau pregătite. Uang stătea locului și prin fața sa trecură cele 53 de litiere. Dar abia în ultima era prințesa înconjurată de albine. Uang a pus mâna pe litieră, litiera s-a oprit și prințesa a apărut. Împăratul de data asta nu mai avea ce spune. Uang și prințesa s-au căsătorit.
Atunci Uang i-a povestit prințesei nerecunoștința lui Giang, cum Giang a venit să-i dăruiască împăratului corabia prețioasă. Prințesa a cerut împăratului să-i răzbune soțul. Împăratul a încuviințat și l-a întrebat pe paznicul cel mai apropiat:
— Știai că corabia prețioasă, dăruită de Giang San, era a lui Uang?
Paznicul s-a speriat că împăratul ar ști toate dedesubturile și i-a povestit împăratului de-a fir a păr cum a vrut Giang să-l piardă pe Uang. Atunci împăratul s-a mâniat și mai tare și a poruncit călăului să-l ucidă pe Giang.
Împăratul l-a făcut mare demnitar pe Uang, dar Uang n-a primit. L-a întrebat ce dorește și a răspuns că nu dorește nimic decât să se întoarcă acasă, să lucreze la câmp și s-o îngrijească pe mama sa.
Împăratul a trimis oameni în satul lui Uang, ca să-i facă o casă. Uang a cerut în loc de litieră o căruță trasă de catâri. În ea a urcat-o pe soție, iar el însuși era vizitiu și s-au îndreptat spre satul lui natal.
Bătrâna, de îndată ce a văzut chipul atât de frumos al nurorii – că dintr-o sută nu putea să aleagă una ca ea – s a bucurat tare.
De atunci Uang sapă pământul, iar soția sa cea frumoasă și cinstită a devenit ajutorul său și duc împreună o viață fericită.

repovestire de Li Iu-Giu și Olga Stratulat
Povești nemuritoare nr. 8, Editura Ion Creangă, București, 1974