În munții Tin San se afla un râu foarte mare, cu ape strălucitoare ca argintul. Râul curgea, șerpuind printre stâncile muntelui și ajungea într-un iaz cu apa verde și întunecată de nu puteai să-i vezi fundul. Dincolo de iaz se afla o vale adâncă și destul de lungă de câteva zeci de li . La capătul văii era un sătuleț, în care trăia un flăcău orfan de mamă și de tată, ce se numea Uan Sou. Nu avea pe nimeni pe lume, în afară de un bunic care trăia în alt sat și cu care se vedea numai la sărbători.
Uan Sou păzea turma de vaci a satului și, în afara zilelor când cobora după mâncare, tot timpul și-l petrecea cu turma pe vârful muntelui. Altuia, în locul lui, i s-ar fi urât, dar lui nu. În fiecare zi, după ce vacile se săturau, Uan Sou se tolănea la umbră și se lăsa în voia viselor. Atunci, dinspre iaz se auzea un cântec mlădios de fluier și un glas duios care-l vrăjea: când viersul era trist, se întrista și el până la lacrimi; când viersul era vesel, lui i se umplea inima de bucurie.
Într-o zi, viersul răsună așa de melodios și parcă se ridica din ce în ce mai sus. Tulburat, Uan Sou sări în picioare, bătând din palme. Dar cât ai clipi din ochi, se lăsă o tăcere adâncă de parcă totul se scufundase în apă. Apa iazului, ca turbată, se revărsă peste margini udându-l pe băiat și era cât ре-aci să-l tragă la fund. Uan Sou se luptă din toate puterile: se agăță cu mâinile de crengile copacilor și, ținându-se de ele, se cățăra în vârful muntelui. De acolo, privind în jos, văzu că apa se liniștise.
De atunci, Uan Sou n-a mai auzit niciun sunet deasupra iazului.
Venise iarna, iarba pe pășune se uscase, în văzduh zburau fulgii de zăpadă. Oamenii din sat își luaseră vacile acasă. În ziua a treia a lui ianuarie, Uan Sou plecă în satul vecin, să-l vadă pe bunicu-său. Văzând cât de mult crescuse băiatul, bunicul spuse:
— E timpul să-ți căutăm o nevastă, dar, așa sărac cum ești, cine să se uite la tine?
Și oftă. Uan Sou oftă și el. Îl săgeta la inimă când vedea că bunicul său, bătrân și bolnav, îi duce grija. Și atunci se gândi să-l mângâie pe bătrân și-i spuse:
— Bunicule, nu mai fi îngrijorat! Deja mi-am găsit nevastă. Mâine o aduc acasă. Am venit să-ți dau vestea..
La început, bătrânul se miră, dar apoi îl bătu pe umeri și-i zise:
— Nepoate, nu m-am înșelat în privința ta, ești un flăcău de treabă! Eu mă bucur, dar dacă trăia maică-ta, se bucura și mai tare.
La plecare, bătrânul îl însoți până la poartă și-i mai spuse.
— Nepoate, nu te am decât pe tine, așa că peste câteva zile am să-ți fac o vizită să văd și eu ce nevastă ți-ai ales.
— Bunicule, răspunse Uan Sou încurcat, la vârsta ta te mai încumeți să mai mergi pe drumuri de munte? Mai bine nu mai veni!
Dar, oricâte-i spuse Uan Sou, bătrânul nu se lăsă convins:
— Uan Sou, chiar dacă ar trebui să calc de trei ori într-un loc și tot vin să-mi văd nepoata.
Cu inima grea, Uan Sou se întoarse acasă, în sinea lui se gândea: „Peste câteva zile vine bunicul și ce o să găsească? Frig în casă și singurătate. Dacă ar ști că l-am mințit, ar fi tare mâhnit. Acum ce-i de făcut?”
Și, frământându-și așa creierul, îi veni un gând: luă un coș și se duse pe malul iazului, îl umplu cu lut și se întoarse acasă. Făcu din lut un chip de femeie, îi vopsi fața cu alb, îi desenă niște sprâncene lungi și arcuite, o gură mică, parcă gata să vorbească, doi ochi vii, care parcă se mișcau în toate părțile. Cercetându-și din ochi lucrarea, Uan Sou oftă: „Oricât ar fi de frumoasă, tot de lut rămâne!”
În a șasea zi a lui ianuarie, pe la prânz, bătrânul bătu la poartă. În grabă, Uan Sou luă chipul de lut, îl puse pe un pat de lut, , l-a pus pe kang , îl înveli cu plapuma și fugi să deschidă poarta. Bucuros nevoie mare, bătrânul, cum intră pe ușă, și începu să se uite în stânga și-n dreapta, dar n-o vedea nicăieri pe nepoată. Când să deschidă gura să întrebe, Uan Sou îl pofti să se așeze, zicându-i:
— Bunicule, stai jos și te odihnește!
După ce acesta se așeză, Uan Sou nu mai prididea cu vorba:
— Vii de departe, oi fi însetat, mă duc să-ți fierb niște ceai.
Bătrânul nu mai avu timp să-l oprească: băiatul și fugise să aducă niște vreascuri.
După ce fierse ceaiul, îi aduse bătrânului să bea și ieși în grabă, căutându-și de lucru. Ar fi dorit din toată inima să pregătească pentru bunicul său ceva de mâncare, dar nu avea niciun bob de orez, niciun fir de zarzavat. Se așeză lângă el, plin de mâhnire. Bătrânul ridică atunci cana cu ceai, apoi o lăsă jos, așteptând parcă ceva.
— Am venit la tine de o bună bucată de timp. Cheam-o pe nepoata mea!
Uan Sou se temea cel mai mult de aceste cuvinte. Totuși, nu-și pierdu firea și, oftând, spuse:
— Bunicule, e bolnavă de câteva zile, nu se poate mișca din pat!
Auzind aceasta, bătrânului nu-i mai arse nici de băut, nici de nimic și spuse în grabă:
— De ce n-ai spus mai dinainte? Mă duc s-o văd.
Intrând în cameră, Uan Sou i-o luă înainte și, apropiindu-se de pat, zise:
— A venit bunicul să te vadă, nu poți să te ridici?
La început bătrânul nu văzu decât plapuma umflată ca și când dedesubt dormea un om și, crezând că e nepoată-sa bolnavă, o întrebă:
— Ți-e mai bine, nepoată?
Hei! Dar cine și-ar fi putut închipui ce a urmat? Plapuma se mișcă deodată și se auzi o voce de femeie:
— Mi-e mai bine, bunicule.
Uan Sou știa că sub plapumă pusese о făptură de lut, atunci cum de vorbea? Și-și trase, speriat, mâna de sub plapumă. Fata se ridică și începu să-și aranjeze părul, zicând:
— Vezi cum ești? De câte ori poate să vină bunicul la vârsta lui la noi? Mi-a fost și mie puțin rău și am adormit, dar tu trebuia să mă trezești. Ai făcut ceva de mâncare pentru el?
Văzând bătrânul că nepoată-sa se simte mai bine și că e așa de arătoasă și vorbește așa de cuviincios, nu mai putea de bucurie. Și, luându-i vorba din gură, zise:
— Nepoată dragă, nu mi-e foame deloc. Nu te mai obosi pentru mine!
În acest timp, inima lui Uan Sou bătea de să-i spargă pieptul și parcă i se părea că mai văzuse fata asta undeva.
Fata nu se lăsă și, uitându-se la băiat, îi spuse:
— Cum putem să-l lăsăm pe bunic să se întoarcă flămând? Stai tu cu el de vorbă, iar eu mă duc să pregătesc ceva de mâncare.
Mulțumit, bătrânul se așeză cu băiatul la taifas, dar mai mult trăgea cu urechea la ce făcea fata. După puțin timp, aceasta intră aducând un castron de țiao-te , cu un miros îmbietor. Băiatul rămase și mai mirat, întrebându-se din ce făcuse fata acea mâncare.
Spre seară, bătrânul plecă acasă și băiatul îl conduse o bună bucată din drum. La înapoiere, fata îl aștepta. Nemaiștiind ce să facă, băiatul o întrebă:
— Până la urmă cine ești tu?
Fata păru că nu e prea bucuroasă de întrebarea băiatului și, arătând spre chipul de lut care se afla sub masă, îl întrebă:
— Nu e asta fata de lut pe care ai făcut-o tu?
Băiatul se uită și văzu că chipul de lut e nemișcat. Apoi fata, oftând, zise:
— Înainte ne întâlneam aproape în fiecare zi, oare într-adevăr nu mă recunoști?
Auzind aceasta, băiatul își aminti de iaz și atunci știu că ea este fata cu viersul fermecat. Era și încântat, dar și puțin speriat. Cu tristețe în glas, fata spuse:
— Să nu fii mirat dacă-ți spun adevărul. Eu sunt spiritul crapului și de mică am fost răpită și pusă în slujba altor pești. Zilnic trebuie să-i distrez cu viersul meu chiar dacă ninge, chiar dacă plouă. Acum câteva zile, bătrânul crap a plecat la o petrecere, iar eu, mergând pe firul apei, am ajuns la marginea satului, unde te-am auzit oftând și vorbind singur și mi s-a muiat inima. Cum să-l fi lăsat pe bunicul tău să plece amărât?
Auzind acestea, Uan Sou înțelese totul, se roși până în vârful urechilor și-i zise:
— Dacă tot ai venit, rămâi aici!
Așa a trăit Uan Sou prima zi fericită din viața lui. A doua zi, fata se arătă mâhnită și cu ochii plini de lacrimi. Văzând-o, băiatul crezu că e mâhnită de sărăcia lui și o întrebă:
— Ești nemulțumită de sărăcia mea?
Auzindu-l vorbind astfel, fata izbucni în hohote:
— Uan Sou, cu toate că inima nu vrea, azi trebuie să mă duc acasă, fiindcă se întoarce bătrânul crap și, dacă nu mă găsește, o să vină după mine aici. Nu-mi pasă dacă o să fiu pedepsită, dar mă tem pentru viața ta.
Auzind băiatul toate acestea, izbucni și el în lacrimi. După ce se mai potoli, fata zise iarăși:
— Uan Sou, nu fi trist! Acum ne despărțim, dar va fi destul de ușor să ne întâlnim din când în când. Dacă vrei să mă vezi, vino la marginea iazului, în spatele stâncii verzi și bate ușor de trei ori din palme.
Temându-se că el n-a înțeles, ea mai repetă o dată și încet-încet ieși din casă; ajungând la poartă, se mai uită o dată în urmă, apoi se prefăcu într-un nouraș și se făcu nevăzută.
După numai două zile, Uan Sou plecă la iaz. Pe malul iazului se afla o stâncă de înălțimea unui om. După spusele fetei, bătu de trei ori din palme și-n stâncă apăru o mică portiță de lac negru care se deschise încetișor. Pe portiță se strecură fata, care-i făcu semn să nu facă zgomot și, apucându-l de mână, îl trase înăuntru. Acolo erau numai clădiri înalte, dar fata îl duse într-o cămăruță întunecată și-i șopti:
— Asta e cămăruța mea. În clădirile cele înalte locuiesc peștii stăpâni, și azi au musafiri. Acum o să mă cheme să le cânt. Tu rămâi aici și orice vei auzi afară, să nu te uiți nici pe geam, nici pe ușă.
Într-o clipă, afară se auzi un zgomot de tobă și fata ieși închizând ușa după ea. După puțin timp, începu petrecerea. Se auzea sunet de tobe și viori, de fluiere și tălăngi și deodată se înălță viersul fetei. Nemaiputându-se stăpâni, Uan Sou crăpă puțin fereastra, zicându-și că n-are de ce să se teamă dacă privește și el un pic. Dar numai ce deschise fereastra, că și auzi:
— Ce străin a intrat în palatul meu?
Înfricoșat, băiatul vru să închidă fereastra la loc, dar deodată muzica încetă și nu se mai auzi decât clipocitul apei. Fata intră în fugă în cămăruța cea întunecată, îl apucă de mână și-l trase după ea afară. În jurul lor, cât vedeai cu ochii, era tot o apă care creștea din ce în ce. După ei începură să alerge o mulțime de oameni cu fețe verzi, înarmați cu ciomege. Fugiră ei ce fugiră și fata îi făcu un vânt, zicându-i:
— Repede, Uan Sou, repede! Fugi cât poți de repede!
Atunci băiatul se cățără în vârful muntelui și de acolo se uită înapoi și văzu cum apa crescuse, iar fata era urmărită de oamenii cu fețele verzi, care o prinseră și o traseră în fundul apei.
A doua zi, apa scăzu la loc și, la răsăritul soarelui, Uan Sou văzu cum pe apa iazului înota un crap de aur aur de vreo cinci ciî lungime. Din ziua aceea, Uan Sou n-o mai văzu pe fată și de câte ori bătea din palme în spatele stâncii verzi, nu-i mai deschidea nimeni.
repovestită de Eufrosina Dorobanțu
Povești nemuritoare nr. 21 (1978) și 38 (1997), Editura Ion Creangă, București
Tian-Șan („Munții Cerului”; în lb. chineză: 天山, Pinyin: Tiān Shān; lb. uigură: تەڭرىتاغ Tengri Tagh) este un lanț muntos din Asia Centrală. Cel mai înalt punct este „Jengish Chokusu” (7.439 m).
1 li = 500 m.
kang – pat de lut.
Țiao-te – colțunași cu carne, mâncare tradițională chinezească.
