Se spune că în vremurile de demult țara Aizu (*) nu cunoștea zăpada și nici gerurile iernii. Tot anul era cald și înverzeau câmpurile.
O dată, veni acolo dinspre miazănoapte un călugăr pribeag. Într-o mână ținea un toiag, iar în cealaltă o umbrelă mare. Cum era ostenit de drum, intră în ceainărie să se odihnească. Înăuntru era plin de lume. Sătenii petreceau acolo ceasuri întregi, sfătuindu-se întruna, fără să ajungă a nicio încheiere. Pe fețele tuturor se citea îngrijorarea.
Călugărul înțelese că la mijloc e ceva însemnat și voi să-i ajute pe oameni.
— Vă văd neliniștiți și posomorâți, le spuse. Ce nenorocire vi s-a întâmplat?
Iar sătenii răspunseră:
— Am primit înștiințare scrisă că mâine va trece pe-aici însuși preaputernicul stăpân, obul acestor ținuturi. Înștiințarea cuprinde o poruncă aspră: „Totul trebuie să fie curat ca lacrima, astfel ca stăpânul să nu vadă vreun fir de praf nici în sat, nici pe drumul satului. Nicio necurățenie nu trebuie să-i supere ochiul slăvit.” Or, noi știm că oamenii din celelalte sate, oricât s-au străduit, n-au izbutit să împlinească porunca. Din această pricină pe unii i-au tăiat cu sabia, pe alții i-au aruncat în temniță, iar altora le-au mărit dajdia de două ori. Peste tot numai plânsete și vaiete. De aceea suntem atât de îngrijorați. Iată, vremea trece și nu știm ce să născocim spre a fi pe placul înălțimii sale…
— Ia te uită ce întâmplare! se minună călugărul, de parcă i-ar fi zburat o pasăre de sub picioare. Lăsați pe mine, că știu eu cum să vă scap de năpastă. Mai întâi, mâine vremea va trebui să fie strașnic de friguroasă. Stăpânul cel năzuros se va ghemui în fundul caleștii și nici nasul nu-l va scoate afară. Iar dacă totuși se va uita, am eu leac și pentru asta. Știți voi oare ce este zăpada? E ca o pânză nesfârșită, nespus de rece, albă și frumoasă. Zăpada va acoperi tot satul și va troieni câmpiile și munții. Oricât de afurisit e stăpânul vostru, nu va avea de ce să se lege. Fiți pe pace, nu vi se va întâmpla nimic rău.
Vorbea cu atâta încredere și bunătate, că țăranii se liniștiră pe dată, bucurându-se din plin. Se împrăștiară pe la casele lor, întrebându-se curioși: „Ce-o fi aceea zăpadă? Cu ce-o fi semănând?”
A doua zi, sătenii se deșteptară mai devreme ca de obicei. Dar cum ieșiră din așternut, îi învălui un frig strașnic, cum nu mai fusese vreodată. Era atât de frig, că li se încrețea pielea și le clănțănea dinții. Când ieșiră din casă amuțiră de uimire.
Oare aceasta să fie a aceea despre care vorbise călugărul ieri, la ceainărie?
Și câmpiile, și munții, și satul, și casele, și drumurile, totul era alb, alb… Iar din văzduh cădeau mereu fulgi albi.
Toți locuitorii satului, tineri și bătrâni, ieșiră în uliță, uitând de gerul aspru. Începură și să alerge de colo-colo, lărmuind cu mare veselie. Țopăiau și prindeau fulgii în palmă, minunându-se de ei.
Între timp, veni știrea că stăpânul nu va mai trece pe-acolo în ziua aceea. Plini de veselie, oamenii alergară la casa starostelui, unde trăsese peste noapte călugărul pribeag. Dar acesta pierise fără urmă.
Se uitară: patul era gol. Îl căutară pretutindeni, dar nici vorbă să-l găsească.
Unii spun că însuși călugărul a fost întâia zăpadă… De atunci, cei din Aizu s-au obișnuit cu zăpada și au îndrăgit-o. Ba chiar au scos și o zicală: Nămeţi mari, înseamnă recoltă bogată.
* Regiune situată în partea de apus a prefecturii Fukușima.
