Trăiau cândva, la poalele unui munte, un moșneag cu baba lui. Amândoi aveau inima bună, milostivă.
Odată, într-o seară de iarnă cu nămeți mari, moșul se duse în pădure, după lemne:
—Tu, nevastă, rămâi aici de păzește casa și așteaptă-mă cu cina.
Taie bătrânul o grămadă măricică de lemne, o luă în spinare și începu să coboare muntele. Iată auzi în apropiere un țipăt jalnic. Se uită el și văzu un cocor căzut în capcană. Se zbătea pasărea și se tânguia de parcă ar fi cerut ajutor.
— O, sărmană vietate! Ai puțină răbdare, te ajut îndată…
Unchiașul slobozi pasărea din laț. Cocorul întinse aripile și porni în zbor. Zbura și țipa de bucurie.
Se lăsase întunericul și bătrânul tocmai se așezaseră să cineze, când cineva bătu la ușă.
— Cine-o fi la ceasul acesta?
Moșul crăpă ușa și ce să vadă? În prag stătea o fată frumoasă, cu fulgi de zăpadă în plete.
— M-am rătăcit prin munți, spuse ea. Viscolește amarnic și potecile nu se mai văd.
— Hai înăuntru, o pofti moșul. Rămâi la noi, suntem bucuroși de oaspeți.
— Afară e un ger cumplit, se vede că ai înghețat de tot. Vino de te încălzește la foc, spuse baba.
Fata intră în bordei și se așeză lângă vatră. După o vreme spuse:
— Uite că m-am și încălzit. Bunicuțo, nu vrei să te frec pe spinare și pe mâini, să-ți iasă oboseala din mădulare?
— Îți mulțumesc, fata mea. Ești tare bună. Cum te cheamă?
— Pe mine mă cheamă O-Țuru.
— O-Țuru… Asta înseamnă fata-cocor! Frumos nume, se bucură bătrâna.
Purtarea plăcută și blajină a fetei le merse la inimă bătrânilor. Le părea tare rău să se despartă de ea. A doua zi în zori, O-Țuru se pregătea să plece mai departe, dar bătrânii o rugară:
— Noi suntem singuri, n-avem copii. Rămâi la noi pentru totdeauna.
— Rămân bucuroasă, căci și eu sunt singură pe lume, răspunse fata. Iar drept răsplată a milei voastre, o să țes pentru voi o pânză frumoasă. Un singur lucru vă rog: nu cumva să vă uitați în odaia unde am să lucrez eu.
Fata se apucă de treabă. Din odaia vecină se auzea mereu țăcănitul războiului: kiri-kara, ton-ton-ton…
A treia zi, O-Țuru le înfățișă bătrânilor un sul de țesătură nemaivăzut de subțire și frumoasă.
— Ce minunăție! strigă bătrâna pipăind țesătura. Nu-ți vine să-ți mai iei ochii de la ea!
Însă moșul se uită la fată și se neliniști:
— Mi se pare mie, O-Țuru, că ai cam slăbit. Uite cum ți s-au supt obrajii…
Tocmai atunci se întâmplă să treacă pe-acolo neguțătorul Gonta, care umbla prin sate și cumpăra pânză țesută în casă:
— Ei, mătușico, n-ai ceva pânză de vânzare?
— Ba ai venit chiar la timp, neguțătorule, răspunse bătrâna. Ia privește! A țesut-o fata noastră, O-Țuru.
Și desfăcu în fața lui Gonta, cât era de lungă, trâmba de țesătură moale și mătăsoasă.
— O, ce minunăție, ce mândrețe! Fata ta e mare meșteră!
Gonta băgă mâna în pungă și scoase cu mărinimie o grămăjoară de bani, punându-i pe masă.
— Galbeni! Zece galbeni! strigă uimită bătrâna. Pentru prima oară în viața lor vedeau aur. O, cât de puternic strălucea la soare! Și cât era de galben, mai galben decât florile de rapiță!
— Îți mulțumim, fată-cocor, îți mulțumim din toată inima, spuseră. De-acum vom trăi și noi omenește.
Veni primăvara. Soarele începu să încălzească.
Zăpezile se topiră. În fiecare zi copii în sat se adunau la casa bătrânilor.
— Surioară-cocor, vino cu noi! De-a ce o să ne jucăm?
— Astăzi, spunea fata, vom colinda pe poteci de munte, prin împărăția zânelor înălțimilor.
Doi dintre copii ridicau brațele, închipuind niște punți, iar fata- cocor cânta cu glas limpede și răsunător:
„Mergem voioși prin împărăția zânelor, călcând o cărare șerpuită…”
Copiii treceau într-un șir vesel pe sub punțile acelea închipuite, strigând către bătrâni:
— Bunicule, bunico, veniți și voi să ne jucăm!
— Ha-ha-ha! Nu ne mai trageți așa de mâini!
Tare le mai plăcea copiilor să se joace cu fata-cocor! Dar iată că într-o zi se arătă iarăși neguțătorul Gonta:
— Bună ziua, unchiașule! Nu cumva mai aveți vreo bucată de pânză ca aceea? Vindeți-mi-o mie, vă plătesc oricât.
— Nu! Și nici să nu ne mai ceri. Fata noastră, O-Țuru, n-are voie să țeasă. Lucrul o istovește.
Dar Gonta puse cu de-a sila o pungă de galbeni în palma moșneagului:
— Ține! Altădată am să-ți plătesc și mai mult. Dar dacă nu te învoiești, o să-ți pară rău că niciodată nu mai iau pânză de la baba ta, așa să știi! îl amenință Gonta la plecare.
— Mare năpastă! Ce-o să ne facem acum? începură să se căineze moșul și baba.
O-Țuru auzi de dincolo văicăreala lor:
— Bunicule, bunico, nu vă mai frământați atâta, nu fiți îngrijorați. O să țes altă bucată va fi pentru ultima oară. Atâta vă cer: să nu vă uitați în odaia unde voi lucra eu. Fata merse în odaia alăturată și în curând se auziră de-acolo bătăile războiului: kiri-kon-ton-ton! kiri-kara, ton-ton-ton!
O zi, două, trei, răsună întruna țăcănitul războiului.
— O-Țuru, ajunge, sfârșește odată! strigau bătrânii plini de îngrijorare, temându-se să nu cauzeze vreun rău.
Când, iaca, se auzi și glasul lui Gonta:
— Ei, cum merge, e gata pânză? Vreau s-o văd!
— Nu putem încă să ți-o arătăm. O-Țuru nu ne dă voie să intrăm la ea.
— Ce născocire mai e și asta? Las’ că intru eu fără să-i cer voie!
Gonta deschise larg ușa și îngână speriat:
— O, dar acolo e un cocor… un co-co-cor…
Într-adevăr, la războiul de țesut se afla un cocor, cu aripile desfăcute, își smulgea cu ciocul cele mai fine firicele de puf de pe trup și tesea pânză cu ele: kiri-kara, ton-ton-ton… kiri-kara, ton-ton-ton…
A doua zi dimineața, copiii veniră s-o cheme pe O-Țuru:
— O-Țuru, vino cu noi! A nins din belșug, ia te uită… Vino să ne jucăm cu bulgări de zăpadă!
Dar în odaia de lucru totul era tăcut și liniștit.
Bătrânii se speriară. Deschiseră ușa, să vadă ce se întâmplă: înăuntru, nimeni. Întinsă era o frumusețe de pânză, cu înflorituri măiestre, iar pe jos văzură împrăștiate o mulțime de pene de cocor.
Către seară, copiii începură să facă larmă în curte:
— Bunicule, bunico, veniți mai repede!
Bătrânii dădură fuga, și ce să vadă? Pe cer se rotea un cocor. Era același cocor de odinioară. Țipa jalnic, învârtindu-se deasupra casei. Zbura cu greutate, aproape toate penele îi erau smulse.
— O-Țuru, fata noastră dragă! o strigară bătrânii, cu ochii scăldați în lacrimi.
Înțeleseră că acesta era cocorul căruia, moșneagul îi mântuise viața cândva și care se preschimbase apoi în fată. Dar iată că nu știuseră s-o păstreze și s-o ocrotească până la capăt…
— O-Țuru, întoarce-te la noi! o chemară îndurerați.
Dar totul fu în zadar. Cocorul țipă adâncă jale, ca și cum și-ar fi luat rămas bun pentru totdeauna.
Și pieri în zarea întunecată.
