​Cumplita dihanie Plici-Plici

Trăiau odinioară într-un bordei ca vai de lume, vechi și povârnit, un moș cu baba lui. Erau săraci lipiți pământului. Singura lor avuție era un căluț, dar și acestuia îi pusese gând un hoț nărăvit de prin împrejurimi.
Într-o seară, hoțul tocmai se pitulase în ogradă și aștepta să adoarmă stăpânii… Era o vreme de toamnă, păcătoasă. Ploua cu găleata, iar acoperișul bordeiului se găurise de tot. Într-un ungher picura apa molcom, plici-plici, într-altul curgea de-a binelea. Bătrânii își tot mutau așternuturile dintr-un colț, în celălalt, fără să-și afle scăpare iar ploaia răzbea peste tot.
— Of, cumplită dihanie mai e Plici-Plici acesta, se văicări baba. Mai rea decât tigrul, mai nesățioasă decât lupul.
— Așa e, răspunse unchiașul nu e pe lume fiară mai fioroasă că ea. Nicăieri nu-ți găsești locul de răul ei.
Sub fereastră se aciuise un lup flămând, care își făcuse socoteala să-i mănânce pe stăpâni îndată ce vor stinge opaițul și vor ațipi. Auzind însă vorbele bătrânilor, blana i se zbârli de frică.
— Credeam că pe meleagurile astea nu hălăduiește o fiară mai puternică decât mine, își zise. Dar uite că s-a că s-a pripășit necruțătorul Plici-Plici… Cel mai bine ar fi s-o iau la sănătoasa cât mai am timp!
Lupul făcu o săritură și o rupse la fugă mâncând pământul. Hoțul de cai, care pândea afară, își zise mirat: „Ia te uită, căluțul a scăpat din ștreang! Ho, piruu!” Și luând-o la fugă după lup, îi sări acestuia drept în spinare. Lupul, mai-mai să-și iasă din minți. „Sunt pierdut!… Am scăpat eu din capcanele vânătorilor. Dar uite că m-a înșfăcat Plici-Plici…” Fugea în salturi mari, deznădăjduite, iar hoțul, care se înfipsese bine în spinarea lui, bombănea furios: „Nu mai pricep nimic! Cal bătrân, și uită-te la el cum fuge… Nici cel mai focos armăsar nu l-ar întrece!”
​ Și cum fugea lupul așa, cu hoțul în spinare, iată că începu să se lumineze de ziuă. O maimuță ce moțăia într-un copac îi văzu și strigă uimită:
— Mare năzdrăvănie! Un om călare pe-un lup! Să mori de râs, nu alta!
Chiar în clipa aceea hoțul de cai băgă și el de seamă pe cine călărește… Înspăimântat de bidiviu, căzu rostogolindu-se într-o capcană de lupi. „Bine măcar că nu mi-am frânt gâtul”, cugetă el, dezmeticindu-se pe fundul gropii și tot frământându-și mințile cum să iasă de-acolo.
Maimuța strigă după lupul care fugea încă buimac:
— Hei, lupule, tare mă mai mir de tine! Cum i-ai îngăduit omului acela să te călărească?
— Care om? Ce tot vorbești? Pe mine m-a înșfăcat înfricoșătorul Plici-Plici! Abia am izbutit să scap de el.
— Iar eu îți spun că te-a călărit un om, am văzut cu ochii mei. Te- a călărit ca pe cel din urmă dobitoc. Hi-hi-hi! Ai puțină răbdare, o să-ți dovedesc îndată. Călărețul mi se pare că e în groapa de colo.
Pe vremea aceea, maimuțele aveau toate coada lungă. Cumătra noastră își vârî coada în groapă plimbându-și-o de colo-colo.
„Aha, cineva mi-a aruncat o funie! Da’ știi că se brodește bine? Ia să încerc eu să ies afară”, își zise hoțul de cai agățându-se vârtos de coada maimuței.
Maimuța scoase un urlet de durere și de spaimă:
— Valeu, lupule, lupule! Acolo jos este într-adevăr fioroasa dihanie Plici-Plici! M-a apucat de coadă!
Auzind aceasta, lupul își luă tălpășița cât putu mai repede.
— Stai, nu fugi! se tânguia nenorocita. Ajută-mă, nu mă lăsa în primejdie!
Maimuța se opintea din răsputeri să scape, de atâta încordare fața i se înroșise ca o pălălaie. Deodată, trosc, coada i se rupse chiar de lângă rădăcină.
Se zice că de-atunci au maimuțele botul roșu și coada scurtă.