Demult, demult de tot, pe când orașul Tono de astăzi, era abia un sat, trăia prin locurile acelea un țăran pe nume Magoshiro. Lui Magoshiro îi plăcea să muncească, trudea mereu fără preget, dar nu izbutea să alunge sărăcia amară. Pe deasupra mai avea și o soție cicălitoare și rea de gură. Doar nu degeaba se spune: „O nevastă rea e totuna cu o sută de ani de secetă”. Toată ziua, apriga femeie îl bombănea și-l certa pe Magoshiro. Din pricina ei, sărmanului om aproape că-i venea să-și puie capăt zilelor.
O singură bucurie avea Magoshiro: să cosească iarba de pe coasta muntelui Monomi. Pornea cel dintâi la lucru, iar la mijitul zorilor ajungea să cosească atâta iarbă câtă altul n-ar fi putut s-o dovedească nici până seara. Apoi se odihnea și el câteva clipe. Punea coasa așa jos și privea cu încântare cum se ridică soarele deasupra muntelui. Pentru el nu era o clipă mai fericită decât asta…
Odată, Magoshiro tocmai cosea iarba de pe malul unui lac de munte. Deodată auzi cum îl strigă cineva:
— Magoshiro-dono!
Se uită el în jur, dar nu văzu pe nimeni. „Pesemne că mi s-a părut”, își zise și se apucă nou să cosească.
Dar după puțină vreme se auzi iarăși strigat:
— Magoshiro-dono, Magoshiro-dono!
Își îndreptă spinarea și se uită cu luare-aminte în partea de unde auzise chemarea. Ce minune o mai fi și asta? Știa că nu se află pe acolo nici țipenie de om, dar iată că pe malul lacului se ivise ca din pământ o fată.
Nici în vis nu mai văzuse Magoshiro asemenea frumusețe!
Fata îi zâmbi cu bunătate, făcându-i semn să se apropie. Magoshiro simți că picioarele îl duc singure către lac. „Sunt pierdut! își zise. Mă vor înghiți adâncurile lacului!” Tot mai tare îl cotropea spaima, dar nu se putea împotrivi acelei puteri tainice. Înainta pas cu pas către țărmul lacului, ca și cum l-ar fi tras cineva de cingătoare și se opri în fața fetei. Aceasta făcu o plecăciune înaintea lui și grăi:
— Magoshiro dono, îți voi face o mare rugăminte. Am auzit că peste puțin timp oamenii din satul tău vor merge să se închine la templele Ise 1. Ai de gând să te duci și tu?
Auzind aceasta, Magoshiro își mai veni în fire:
— Ce să caut acolo, eu, un biet om sărac? De unde să iau atâția bani pentru drum? răspunse el.
— De asta să n-ai grijă, vei avea bani destui. Făgăduiește-mi numai că îmi vei îndeplini dorința.
Și fata urmă, plecându-și fruntea:
— Îți voi mărturisi tot adevărul… Eu mă număr prin fecioarele apelor și trăiesc în adâncul acestui lac. Sunt însă tare mâhnită și însingurată. Din fragedă pruncie am fost despărțită de sora mea cea mare pe care o iubeam nespus. Ea trăiește acum în lacul Ko, departe de aici, lângă orașul Osaka. N-am primit de mult vești de la ea și sunt tare îngrijorată. Aș vrea ca tu, Magoshiro, să-i înmânezi o scrisoare de la mine, când te vei duce să te închini la templele Ise.
Bunul Magoshiro ar fi fost gata să-i îndeplinească rugămintea fetei, fără să-i ceară nici el de răsplată.
— Fie, am să duc scrisoarea. Dar m-o lăsa oare nevasta? E o femeie cu care nu prea te poți înțelege.
— Cere-i cu stăruință să te lase. Îmi pun toată nădejdea în bunătatea ta.
Fata scoase din sân scrisoarea și o pungă:
— Iată, îți dau această pungă fermecată. În ea sunt tocmai o sută de moni. Poți să-i cheltui pe toți, în afară de ultimul bănuț, iar în ziua următoare punga va fi iarăși, plină. Te va sluji cu credință până la întoarcerea ta acasă. Nu uita însă: cel din urmă bănuț n-ai voie să-l cheltui.
După aceea, fecioara apelor îl învăță cum să găsească lacul Ko și ce semn trebuie să facă va ajunge pe mal.
— Mergi cu bine, Magoshiro! Drum bun! Ferește-te însă să povestești cuiva ce-ai văzut și ce ai auzit aici!
Zicând acestea, fecioara lacului pieri din ochii lui, de parcă nici n-ar fi fost vreodată. Valuri mici unduiau pe fața apei în care se oglindeau norii albi ai dimineții. Magoshiro se frecă la ochi, ca și cum s-ar fi trezit dintr-un vis. În jurul lui era pustiu, numai două ciori croncăneau tare, zburând prin văzduh. Dar în mâini, Magoshiro ținea scrisoarea și punga. Așadar, nu fusese un vis…
Stătu el ce stătu, dar până la urmă trebui să se apuce iarăși de lucru: nevasta n-avea să-l întâmpine cu vorbe bune dacă nu va termina mai repede treaba. Și Magoshiro luă coasa grăbit.
Nu după multă vreme, oamenii din satul lui se adunară, într-o ceată mare, pornind să se închine la templele Ise. Magoshiro voi să li se alăture, dar nevasta se împotrivi mânioasă.
Magoshiro căută s-o înduplece în fel și chip, dar totul părea în zadar. Cu chiu, cu vai, nevasta se învoi să-l lase, dar fără să-i dea niciun ban de cheltuială.
— Nu-ți voi da nici măcar un bănuț de aramă! O să pieri de foame pe drum!
Se înțelege, Magoshiro nu suflă nicio vorbă despre punga fermecată, dăruită de fecioara lacului…
Pe drum, omul nostru nu duse lipsă de bani. Cheltuia tot ce avea în pungă, în afară de ultimul bănuț, iar dimineața punga era la fel de plină ca în ajun. Dar Magoshiro nu se gândea numai la el. Pe mulți dintre călători îi ajută la nevoie, hrănindu-i pe cei flămânzi.
Poposi împreună cu oamenii din satul lui la templele Ise. Petrecu împreună cu ei și în orașul Osaka, apoi, luându-și rămas bun de la fârtații de drum porni de unul singur către lacul Ko.
Lacul acesta se află la miază-noapte de Osaka, chiar la poalele muntelui Nagano. Din vechime se povestea că pe-acolo bântuie duhurile rele și de aceea oamenii din partea locului se temeau să se apropie de lac. Dar Magoshiro merse curajos până la țărm și bătu puternic din palme, de trei ori, după cum îl povățuise fecioara apelor.
Deodată, în adâncul lacului străluci ceva, apoi către țărm înaintă o undă aurie care se schimbă în stropi luminoși și în fața lui Magoshiro se ivi o fată de-o frumusețe fără seamăn. Fata apăru și pe obraji îi curseră lacrimi de bucurie:
— O, cât sunt de fericită! Datorită ție, Magoshiro, am primit mult așteptatele vești de la sora mea mai mică, de care sunt despărțită de-atâta vreme… Te învoiești oare să-i duci scrisoarea mea de răspuns? Ți-am fi amândouă nespus de recunoscătoare.
Magoshiro dădu din cap în semn că primește.
— Atunci așteaptă puțin, spuse fata și pieri în valuri. Când se arătă iar, în urma ei, din locul lacului se ridică un nor alb care alerga spre mal. Deodată, se auzi un plescăit puternic și norul acela se prefăcu într-un cal alb ca zăpada.
Fata îi dădu lui Magoshiro scrisoarea de răspuns:
— Du-o, rogu-te, surorii mele mai mici. Din pricina noastră, iată, ai rămas mult în urma oamenilor din satul tău. Cu calul acesta însă îi vei ajunge repede. Ai grijă însă, nu cumva să deschizi ochii până ce calul nu se va opri din zbor.
Magoshiro încalecă, înșfăcă zdravăn coama calului și închise ochii. Calul necheză puternic de câteva ori și deodată se avântă ca o pasăre prin văzduh. Magoshiro simțea că bidiviul îl poartă aproape de nori, dar nu vedea nimic, numai vântul îi șuiera pe la urechi.
În cele din urmă, copitele sunară lovind pământul și calul se opri încremenind pe loc. Magoshiro deschise ochii și văzu că se află în pragul unei trecători de munte, chiar în fața unei ceainării.
Auzind zgomot, oamenii din ceainărie ieșiră afară. Și, când colo, ce să vezi? Erau chiar tovarășii de drum ai lui Magoshiro! Peste măsură de mirați, începură să-l întrebe:
— Cum de ne-ai ajuns atât de repede? De unde vii? Parcă ai coborât din văzduh…
Stăpânul ceainăriei se miră și el:
— Într-adevăr, e lucru tare ciudat! În partea aceea dinspre care vii, sunt doar munți cu neputință de trecut. Nu-i niciun drum pe- acolo. Cum de-ai putut să străbați pe unde n-a călcat picior de om?
Buimăcit, Magoshiro bolborosi ceva din care oamenii nu înțeleseră nimic.
Chiar a doua zi după ce se întoarse în satul lui, Magoshiro se grăbi să ajungă la țărmul lacului de pe muntele Monomi. Bătu de trei ori din palme și iată că pe lac se stârniră valuri, străluci o spumă de aur și pe mal se arătă fata cea frumoasă.
Mulțumindu-i cuviincios fecioarei lacului, Magoshiro îi dădu scrisoarea de la sora ei. Fecioara apelor se bucură adânc și drept răsplată îi dărui o mică râșniță de piatră, spunând:
— În fiecare zi vei pune în râșniță asta un bob de orez. Trebuie s-o învârtești o singură dată: bobul se va preface în aur. Însă ia aminte: să nu torni niciodată mai multe boabe în râșnită și nu cumva s-o învârți de două ori în aceeași zi!
Magoshiro așeză râșnită fermecată pe tokonoma – micul altar din coliba lui. În fiecare zi, râșnița îi dăruia un grăunte de aur. Cu vremea, Magoshiro începu să se îmbogățească. Dar nevasta cea călitoare tot nu era mulțumită. Și, știut este, omul nemulțumit e ca o căldare găurită…
— Mare scofală, un singur grăunte! Când o să învețe proasta asta de râșnită să macine mai multe deodată?
Într-o zi, pe când Magoshiro lipsea de acasă, soția turnă în râșnită o strachină plină cu orez și începu să învârte mânerul cu mare hărnicie. Ca prin minune râșnița se săltă de pe altar și porni singură pe ușă afară! Degeaba alergă femeia după ea… Râșnița sări repede de pe o colină și, deodată, pleosc, se cufundă în lac, pierind pentru totdeauna.
1 Templele din Ise (insula Honshu, județul Mie) sunt cele mai vechi și venerabile temple din țară. Ele aparțin cultului șantoist, vechea religie a Japoniei, care se bazează pe respectul față de forțele naturii și cultul strămoșilor. În primele zile ale anului aceste temple sunt vizitate de familia imperială, de miniștri și demnitari, apoi de alți oameni; se consideră de bun augur vizitarea la începutul fiecărui an a acestor temple.
