Darul Magilor

Darul Magilor, de O. Henry

Un dolar si optzecisisapte de centi. Atata era tot. Iar saizeci de centi din acestia erau in monede de un cent. Banuti economisiti cate unul sau doi de fiecare data din apriga tocmeala cu bacanul, cu zarzavagiul si cu macelarul pana ce-ti ardeau obrajii de rusinea nemarturisitei stramtorari pe care o presupunea o tocmela atat de stransa. De trei ori ii numarase Della. Un dolar si optzecisisapte de centi. Iar a doua zi era Craciunul!

Era limpede ca nu aveai alta de facut decat sa te trantesti pe mica sofa subreda si sa te pornesti pe plans. Asa facu si Della. Ceea ce duce la cugetarea ca viata e facuta din plansete, suspine si zambete: suspinele, binenteles, predominand.

In timp ce stapana casei aluneca de la prima faza la a adoua, sa ne aruncam putin ochii prin casa. Un apartament mobilat, la chiria de opt dolari pe saptamana. Ceea ce inseamna ca, fara a da cu totul impresia de mizerie, casa ar putea totusi atrage atentia agentilor de urmarire a cersetorilor.

Jos, la intrare, se afla o cutie de scrisori in care n-ar fi putut incapea nici o scrisoare si o sonerie careia degetul niciunui muritor nu i-ar fi putut smulge vreun sunet. Se mai afla acolo si o carte de vizita purtand numele “Mr James Dillingham Young”.

Literele “Dlillingham” parusera inaripate in bataia vantului, intr-o perioada anterioara mai prospera, cand posesorul acestui nume era platit cu 30 de dolari pe saptamana. Acuma, cand venitul se redusese la 20 de dolari, aratau sterse ca si cum s-ar fi pregatit foarte serios sa se comprime intr-un modest si nepretentios “D”. Insa de cate ori domnul James Dillingham Young venea acasa si ajungea in apartamentul sau era strigat “Jim”si foarte strans imbratisat de doamna Dillingham Young, cu care ati facut cunostinta sub numele de Della. Asa ca totul era de fapt in regula.

Della termina cu plansul si incepu sa se ocupe de obraji manuind pamatuful de pudra. Apoi se aseza amarata la fereastra, sa se uite la o pisica cenusie care se plimba pe un gard cenusiu intr-o curte dosnica si cenusie. Maine avea sa fie Craciunul si ea avea numai un dolar si optzeci si sapte de centi pentru darul pe care voia sa i-l cumpere lui Jim. Fiecare cent il economisise de luni de zile, si iata la ce biet rezultat ajunsese. Ce vrei, douazeci de dolari pe saptamana nu te duc prea departe! Cheltuielile depasisera calculele ei. Totdeauna le depasesc.

Numai un dolar si optzeci si sapte de centi ca sa-i cumpere un cadou lui Jim! Jim al ei! Cate ceasuri fericite nu petrecuse ea planuind ceva dragut pentru Jim! Ceva fin si rar si de buna calitate, ceva care sa merite cat de cat onoarea de a fi proprietatea lui Jim !

Intre cele doua ferestre ale camerei se afla o oglinda inalta. Ati vazut poate vreo oglinda intr-un apartament mobilat, inchiriat cu opt dolari. O persoana foarte subtire si foarte agila ar putea, prinzand imaginea ei intr-o secventa rapida de fasii longitudinale, sa obtina o vedere destul de clara a felului in care arata. Della fiind foarte subtire, ajunsese sa stapaneasca aceasta arta.

De la fereastra, facu o pirueta si, dintr-o singura miscare, se protapi in fata oglinzii. Ochii ii straluceau ca briliantele, dar fata isi pierduse culoarea in 20 de secunde. Isi trase iute parul in jos si-l lasa sa cada in toata lungimea lui.

In posesiunea familiei Dillingham Young existau doua lucruri cu care se mandreau amandoi deopotriva. Unul era ceasul de aur al lui Jim care apartinuse tatalui sau si mai inainte bunicului sau. Celalalt, era parul Dellei. Daca regina din Saba ar fi locuit in apartamentul din partea cealalta a gurii de ventilatie, Della si-ar fi lasat intr-o zi parul sa-i atarne pe fereastra la uscat, numai si numai ca sa deprecieze giuvaergicalele si podoabele maiestatii-sale. Daca regele Solomon ar fi fost portarul, cu toate comorile lui inghesuite in subsol, Jim si-ar fi scos ceasul de cate ori ar fi trecut pe acolo numai si numai ca sa-l vada pe rege smulgandu-si barba de invidie.

Acum, frumosul par al Dellei se imprastie in jurul ei, unduitor si stralucitor ca o cascada bruna. Ii ajungea pana mai jos de genunchi si parea ca o invaluie intocmai ca o haina. Si-l ridica apoi, nervos si repezit. Sovai doar o data, un singur minut, si ramase linistita, in timp ce o lacrima, doua, lunecara ca o boaba de roua pe covorul rosu, uzat.

Isi zvarli pe umeri jacheta ei veche, maro, isi infunda pe cap vechea ei palarie, maro. Se rasuci brusc si, cu o scanteie care inca staruia in ochii ei, zbura pe usa, pe scari in jos, pe strada.

Nu se opri decat acolo unde se vedea firma “Doamna Sofronie – Obiecte de par de toate nuantele”.

Della urca in fuga la etajul indicat si-si aduna puterile, gafaind. Doamna voinica, tare pudrata, inexpresiva, nu prea arata a “Doamna” … Sofronie.

– Imi cumparati parul? o intreba Della.

– Cumpar, spuse doamna. Scoateti palaria sa vedem cum arata.

Cascada bruna se rostogoli la vale.

– Douazeci de dolari, spuse doamna, radicand masa de par cu o mana expert.

– Da-mi-i iute, se invoi Della.

O! si urmatoarele doua ceasuri goni pe aripi trandafirii. Nu dati atentie acestei metafore chinuite. Della scotocea pravaliile ca sa caute cadoul pentru Jim.

Il gasi, in fine.

Desigur ca fusese predestinat sa-I apartina lui Jim si nimanui altuia. Nu se mai gasea unul ca acesta in nici o alta pravalie – si Della pe la toate umblase. Era un lant de platina pentru un ceas de buzunar, simplu si pur in desen, proclamandu-si valoarea numai prin substanta lui si nu prin ornamentele artificioase; era asa cum ar trebui sa fie toate lucrurile: de buna calitate. In adevar, un lant demn de ceasul lui Jim. Era ca si el. Limpezime si valoare – calificativele li se potrivesc ambilor. Douazeci si unu de dolari, apoi fuga acasa cu cei optzecisisapte de centi ce-i mai ramasesera. Cu lantul acela prins la ceasornic, Jim putea sa para curios sa afle ora in orice societate s-ar fi aflat. In ciuda faptului ca ceasul acela era atata de grozav, el se uita cateodata la mersul acelor pe furis, din cauza curelusei de piele veche pe care o folosea in loc de lant.

Cand Della ajunse acasa, starea ei de euforie facu loc unei usoare prudente a ratiunii. Ea scoase fierul de frezat, aprinse gazul si se puse pe lucru ca sa repare ravagiile facute persoanei sale din generozitate si dragoste. Asta, dragi priteteni, e totdeauna treaba grea, treaba gigantica.

Dupa patruzeci de minute capul ei era acoperit de bucle mici si dese care o faceau sa arate ca un scolar care a tras la fit. Isi privi imaginea in oglinda, cu atentie si in mod critic.

– Daca Jim nu ma omoara de cum ma vede, isi zise, atunci va spune ca arata ca o corista de la Coney Island. Dar ce era sa fac, of, ce era sa fac cu un dolar si optzecisisapte de centi?!
​La ora 7, cafeaua era gata si tigaia se afla pe plita, fierbinte si gata sa friga antricoatele.

Jim nu intarzia niciodata, Della tinea lantul facut ghem in mana si sedea pe coltul mesei de langa usa pe care trebui asa intre Jim. Auzi pasul lui pe scara, jos, la primul etaj, si pentru un moment fata i se facu alba ca varul. Avea obiceiul sa sopteasca mici rugaciuni in legatura cu lucrurile cele mai simple din viata de toate zilele. Sopti si acum: Te rog, Doamne, fa-l sa creada ca sunt inca frumoasa.

Usa se deschise. Jim intra si o inchise. Arata slab si foarte ingandurat. Bietul baiat, n-are decat douazeci si doi de ani si poarta grija unei familii. Se vedea ca are nevoia de un palton nou si era si fara manusi. Jim se opri in usa, nemiscat ca un prepelicar cand adulmeca prepelita. Ochii lui, fixati asupra Dellei, aveau o expresie pe care ea nu o putea deslusi dar la care ea se asteptase. Pur si simplu o privea fix, cu acea expresie nedefinita, pe fata.

Della sari de pe masa si se duse la el.

– Draga Jim, striga ea, nu te uita asa la mine. Mi-am taiat parul si l-am vandut pentru ca nuputeam suporta gandul sa petrec Craciunul fara sa-ti fac un cadou. Parul va creste din nou. Nu te superi, nu-i asa? Pur si simplu a trebuit sa fac asta. Parul meu creste foarte repede. Ureaza-mi un Craciun vesel si hai sa fim fericiti! Tu nu stii ce dragut, ce dragut si frumos cadou am pentru tine.

– Ti-ai taiat parul?, intreba Jim anevoie, ca si cum n-ar fi inteles inca faptul acesta atat de material nici dupa cel mai greu efort mintal.

– L-am taiat si l-am vandut, zise Della. Cu toate astea, ma placi tot asa de mult ca inainte, nu? Sunt eu, fara par nu sunt tot eu?

Jim se uita prin odaie, plin de curiozitate.

– Spui ca parul tau s-a dus, zise el cu un aer cam natang.

– Nu-l mai cauta, zise Della. E vandut, iti spun eu, vandut! Este ajun de Craciun, baiatule. Fii bun cu mine pentru ca parul pentru tine s-a dus. Poate ca firele mele de par au fost numarate, continua ea cu o voce dulce si pe un ton mieros, dar nimeni nu poate vreodata cantari dragostea mea pentru tine. Sa pun antricoatele la foc, Jim?

Jim se trezi repede din nauceala. O imbratisa pe Della. Timp de zece minute hai sa privim discret un obiect fara importanta, in directia cealalta. Opt dolari pe saptamana sau un million pe an, ce importanta au? Un matematician sau om de spirit ti-ar da un raspuns gresit. Magii aduceau daruri de pret, dar raspunsul tot nu se afla printre ele. Aceasta trista afirmatie va fi clarificata mai tarziu.

Jim scoase din pardesiul lui un pachet si-l tranti pe masa.

– Sa nu ma intelegi gresit, Della, zise el. Nu cred ca o asemenea chestier ca taiatul parului, sau

ca barbieritul, sau spalatul capului, ar putea sa ma faca sa-mi iubesc fata mai putin. Dar daca vei deschdide pachetul acela, vei vedea de ce, pentru o clipa, mi-am pierdut cumpatul.

Degete albe si agile rupsera foaia si hartia. Un tipat de bucurie si de extaz, apoi, vai! O fulgeratoare schimbare de atitudine, pur feminine – lacrimi si vaiete. A fost nevoie ca stapanul casei sa uzeze de toata puterea de convingere de care era capabil. Caci acolo erau intinsi pieptenii, seria intreaga, pentru tample si pentru ceafa, pe care Della ii admira de multa vreme intr-un galantar de pe Broadway. Piepteni frumosi de baga curata, cu rame incrustate cu pietre pretioase – exact in nuanta ce se potrivea parului disparut. Erau piepteni scumpi, Della stia asta si inima ii sangerase dupa ei si-i dorise ai ei, dar cositele care trebuiau infrumusetate cu podoabele dorite nu mai erau.

Totusi, ii stranse la piept si dupa multa vreme fu in stare sa se uite in sus cu ochi incetosati si sa zica, zambind:

– Parul meu creste atat de repede, Jim!

Cu mana intinsa, ea i-l oferi. Metalul pretios inert parea a straluci, reflectand spiritul ei vioi si arzator.

– Nu-I un obiect elegant, Jim? Am scormonit tot orasul ca sa-l gasesc. Te poti uita acum de o suta de ori pe zi la ceas. Da-mi ceasul! Vreau sa vad cum arata cu lant!

In loc s-o asculte, jim se pravali pe canapea, puse mainile pe cap si surase.

– Della, spuse el, hai sa punem bine darurile de Craciun sis a le pastram nitel. Sunt prea frumoase ca sa le intrebuintam acum. Am vandut ceasul ca sa am bani sa-ti cumpar pieptenii. Si acum ce-ar fi daca ai pune antricoatele?

Magii, dupa cum ii stiti, erau oameni intelepti – foarte intelepti – care au adus pruncului daruri in staul. Ei inventara arta darurilor de Craciun. Fiind intelepti, darurile erau, fara indoiala, intelepte, dand posibilitatea de a fi schimbate intre ele daca erau de aceeasi natura. Si aici v-am povestit neconvingator cronica fara evenimente a doi copii zapaciti care, neavand intelepciune, sacrificara unul pentru altul cele mai mari comori ale casei. Dar, in incheiere, dati-mi voie sa va spun voua, inteleptilor zilelor noastre, ca dintre cei care fac daruri, acestia doi au fost cei mai intelepti . Dintre toti cei care dau si primesc daruri, cei ce seamana cu acestia sunt cei mai intelepti. Asemenea oameni sunt, pretutindeni, cei mai intelepti. Ei sunt magii.