Un plugar de treabă avea doi feciori. Pe cel mare-l chema Daud, iar pe cel mic Sapilah. Tare era greu de crezut că-s feciorii aceluiaşi tată! Daud crescuse vânjos, frumos şi bun, dar Sapilah avea picioarele strâmbe, era neîndemânatic şi rău. Daud nu se temea de niciun fel de muncă, Sapilah fugea de muncă, aşa cum iepurele fuge de tigru.
S-a întâmplat că tatăl să le poruncească odată feciorilor să are o bucată de câmpie. Înjugând Daud bivolul la plug, a plecat la câmp şi-a început a munci. Sapilah însă s-a tolănit pe răzor şi-a prins a geme, zicând:
— Vai, mor! Ajutati-mă, zei buni! Mor pe dată!
Daud s-a-nspăimântat:
— Ce-ai pătit, frate dragă? Cum să te ajut?
Sapilah gemea și mai și:
— Nimeni nu mă poate ajuta. Toate mă dor: şi pieptul, şi burta, şi spinarea şi picioarele. Nu ştiu cum oi putea merge în urma plugului…
Crezându-l pe cel ce se prefăcea, Daud a spus:
— Oare am să-i îngădui fratelui meu bolnav să muncească? Întinde-te aici, la umbra rambutakului. Până deseară ar eu şi singur ogorul.
Fără a se odihni, Daud a păşit toată ziua în urma plugului. Cămașa-i era leoarcă, picioarele negre de pământ, palmele însângerate de bătături. Când soarele s-a ascuns pe după pădurea din zare, a tras Daud cea din urmă brazdă şi-a prins a se pregăti de plecare. Sapilah şi-a privit fratele şi-a grăit:
— De-atâta muncă te-ai mânjit tot. Tata are să se supere dacă ai să treci pragul casei fără a te spăla. Du-te la malul mării şi te spală, iar eu am să mân bivolul acasă.
A ascultat Daud de vicleanul lui frate și s-a dus la malul mării. Sapilah însă şi-a mânjit trupul cu noroi şi a mânat bivolul acasă.
Dacă a ajuns, l-a întrebat tatăl:
— Unde-i Daud, de ce nu-mi văd feciorul cel mare?
Sapilah a răspuns:
— Nevrednicul meu frate şi-a bătut joc de poruncile tale şi n-a venit să muncească la câmp. Eu singur am păşit în urma plugului, din zori şi pân’ la asfinţit. Trupul mi-i plin de noroi, cămaşa mi-i leoarcă şi palmele însângerate de bătături.
Astfel grăind, a ieşit Sapilah din casă şi s-a ascuns sub un kepel.
Nebănuindu-şi soarta, Daud a păşit peste prag şi a spus cu glas tare:
— Sapilah, frate, unde eşti? Du-te de hrăneşte bivolul, că eu mă duc să mă-ntind.
— Nemernicule! a strigat cu mare mânie tatăl. Fratele tău a muncit toată ziua pentru voi amândoi și ţie până și să hrăneşti bivolul ţi-e lene?
— Ce vorbeşti, tată! s-a mirat Daud. Eu am arat singur tot ogorul!
— Uită-te la tine! a strigat tatăl din nou. Oare aşa vin oamenii de la câmp, după muncă? Mâinile şi picioarele-ţi sunt curate, ochii-ti strălucesc. Nu doresc să mai văd în casă un fecior mincinos. Iacă, ţine o sută de kepenghi (4) şi lipseşte dinaintea ochilor mei, o, mincinos şi leneş vrednic de dispreţ!
Bietul Daud a părăsit casa părintească şi, cu lacrimi în ochi, a plecat încotro l-au dus picioarele. De amărăciune a şi încărunţit.
Din ascunzătoarea lui, Sapilah a auzit că tatăl îi dăduse lui Daud o sută de kepenghi şi şi-a pus în gând să-i fure banii.
A fugit pe urmele lui Daud până ce l-a ajuns, l-a îmbrăţişat şi-a prins a-l mângâia:
— Nu te voi lăsa la nenorocire, plec cu tine.
Au mers ei întreaga noapte, iar dimineaţa au întâlnit un cerşetor bătrân. I s-a făcut milă lui Daud de bătrân şi i-a pus un kepeng în palma întinsă. Atunci cerşetorul şi-a scos o săgeată din cingătoare şi i-a înmânat-o lui Daud, zicând:
— Ia săgeata asta, că-ţi va fi de folos.
Feciorul cel alungat a luat săgeata cerşetorului şi-a plecat mai departe. Sapilah se ţinea după el.
A trecut ziua, a trecut noaptea, s-a făcut dimineaţă. Şi cei doi fraţi au ajuns curând într-o mare cetate. Acolo oamenii umblau cu chipuri întristate şi nicăieri nu se auzea nici cântec, nici hohot de râs.
A oprit Daud un trecător şi l-a întrebat:
— Spune, cinstită faţă, de ce-s toţi oamenii atât de posomorâţi aici? Şi din ce pricină zărim pe uliţele cetăţii tale atâţia bătrâni şi nu întâlnim de fel oameni tineri?
I-a răspuns trecătorul:
— O cumplită nenorocire s-a abătut asupra cetăţii noastre. Un rakşas răufăcător i-a furat-o rajahului nostru pe minunata lui fiică, domniţa Saparwati. Mii de tineri viteji s-au încumetat s-o scape pe biata Saparwati, dar nici unul nu s-a mai întors…
Auzind una ca asta, şi-a zis Daud: “La ce-mi mai foloseşte viaţa, dacă tata mi-a întors spatele?“
Şi i-a vorbit trecătorului:
— Vesteşte-i stăpânului că vreau să mă lupt cu rakşasul. Numai să-mi dea armele de trebuinţă.
Dacă i-au ajuns la ureche cuvintele lui Daud, a poruncit de îndată rajahul ca flăcăul să fie adus la palat. Pe urmele lui Daud călca Sapilah.
Rajahul i-a spus lui Daud:
— Dacă-mi scapi fiica, ţi-o dau de nevastă.
Atunci a rostit Sapilah:
— Dacă fratele meu nu-l biruie pe rakşas, o voi mântui eu pe minunata Saparwati. Nu mă sperii eu nici de zece rakşasi!
Au adus slujitorii armele şi le-au pus la picioarele celor doi fraţi, iar Sapilah a apucat un klewang cu mânerul de aur. Daud însă şi-a ales un arc uşor, având coarda bine întinsă.
Şi, iacă, au plecat fraţii în junglă, unde trăia rakşasul şi femeia lui, rakşasa.
Sapilah îşi pusese-n gând ca peste noapte să-i fure fratelui banii şi să se înapoeze acasă.
Şi, numai ce-au intrat fraţii în pădure, că au şi dat peste un vânător de elefanţi. Vânătorul trăgea de funie un pui de elefant. Elefantul cel mic se opintea din răsputeri, dar prea era mic şi nu putea rupe funia din cale-afară de groasă.
— Rogu-te — i-a spus Daud vânătorului — slobozeşte puiul ăsta amărât!
— Cum de nu! i-a răspuns supărat vânătorul. Toată noaptea am alergat după el şi acu’ vrei să mă lipsesc de vânat?
— Atunci vinde-mi-l mie — l-a rugat Daud, întinzându-i vânătorului toți banii pe care-i avea.
A înhăţat vânătorul banii şi şi-a luat tălpăşiţa către cetate. Puiul de elefant a fornăit o dată cu mare bucurie şi a întins-o în desişul pădurii.
— Ah, tare prost eşti, frate! a spus Sapilah. Acu’ nu ţi-a mai rămas nici un kepeng.
— În schimb, mă bucur că am slobozit puiul de elefant — a răspuns Daud şi-a pornit mai departe.
Iar Sapilah îi călca pe urme.
Şi deodată auziră în depărtare un urlet cumplit. Sapilah şi-a prins fratele de mână şi, dârdâind de frică, l-a întrebat:
— Cine urlă?
— E urletul rakşasului — a spus Daud.
Sapilah s-a prăbuşit la pământ şi-a răcnit cât a putut:
— Nu merg mai departe, mi-e frică!
Daud a spus:
— Bărbatului nu-i face cinste frica. Rămâi aici, dacă vrei, dar eu merg mai departe.
— Nu rămân singur în pădure! a răspuns Sapilah. Mi-e frică!
— Ridică-te, atunci, şi hai să-l căutăm pe rakşas — a spus Daud.
Şi iar au pornit la drum, Daud în fată şi înspăimântatul de Sapilah după el. Aşa au mers, ceasuri şi ceasuri în şir.
Când pământul le-a tremurat fără veste sub picioare şi din nou au auzit cumplitul urlet. De groază, Sapilah s-a căţărat într-un palmier, pândind ce-avea să se întâmple mai departe.
Iar mai departe iacă ce s-a întâmplat:
A mai făcut Daud câţiva paşi şi s-a trezit în faţa intrării unei peşteri adânci, a văzut o mie de trepte ducând în uriaşa întortochetură de sub pământ. Moartea înfricoşătoare o aştepta acolo pe fiica rajahului.
— Ieşi din bârlog, nemernice rakşas, şi hai să ne luptăm! a strigat Daud.
— Nu-l chema, nu-l chema! a strigat Sapilah, din palmier.
Dar rakşasul apucase să audă chemarea viteazului Daud. Dintr-un salt a trecut peste mii de trepte și s-a ivit înaintea celui alungat.
— Boţ ticălos de carne omenească! a mârâit rakşasul. Cum de cutezi să-mi tulburi liniştea?
Cât ai clipi, Daud și-a încordat arcul, dar rakşasul nu s-a înspăimântat și-a grăit, râzând cu răutate:
— O singură săgeată mă poate răpune, dar e-n mâna unui cerşetor de pe insula Madagascar. Trage! Săgeata-ţi va luneca pe pielea mea ca pe-o stâncă, apoi te voi face fărâme!
A tras Daud, și uriaşul rakșas o dată s-a clătinat, a izbit aerul cu mâinile-i păroase şi s-a prăbușit la pământ Atunci a priceput Daud că săgeata pe care bunul cerşetor i-o dăruise era chiar săgeata morţii, despre care-i pomenise rakşasul.
— Coboară, frate, să pătrundem în peştera de sub pământ! i-a strigat Daud lui Sapilah.
Şi nici n-apucă Sapilah să coboare din palmierul cel înalt, că Daud şi pătrunsese-n peşteră. Încă de departe a zărit-o pe minunata fiică a rajahului.
— O, Saparwati, eşti slobodă! Rakşasul a murit! i-a spus Daud.
— Cum să-ţi mulţumesc? l-a întrebat Saparwati. Primeşte inelul acesta-n dar — și i-a întins celui ce-o izbăvise un inel cu mărgăritar negru.
Când Daud a scos domniţa din peşteră, a venit către el și Sapilah.
— Bucură-ce și te veseleşte, fiică a rajahului! a strigat el. Eu și fratele meu ţi-am mântuit viaţa!
Şi măcar că, având picioare strâmbe și fiind neîndemânatic. Sapilah nu i-a plăcut de fel, domniţa i-a răspuns totuși:
— Răsplătească-vă zeii, oameni buni și viteji! Dar acu’ să ne grăbim şi să plecăm până nu se întoarce rakșasa, femeia rakşasului.
Curând, Saparwati, Daud şi Sapilah se aflară departe de peştera de sub pământ. Şi-au mers, au mers, au tot mers până a-nceput
a se-nsera. Dacă întunericul a coborât peste pădure, fiarele sălbatice au prins a urla de jur împrejur.
Sapilah s-a speriat din nou:
— Nu merg mai departe. După fiece tufă se ascunde un tigru, din fiece copac pândeşte un şarpe boa.
— Bine – s-a învoit Daud. Rămânem în poiana asta până-n zori.
Degrabă a întocmit pentru Saparwati o colibă şi, fericită, fiica rajahului a şi adormit pe dată.
— Dormi şi tu, frate — a spus Sapilah. Vă voi păzi somnul şi nu voi închide ochii pîn’ la ziuă.
Numai ce a adormit Daud, că fricosului său frate i se năzări că într-o tufă din preajmă s-a ascuns un tigru. Şi atunci şi-a pus în gând să-l piardă pe fratele său, ca să se însoare el cu fiica rajahului. A scos deci din sân o halcă de carne, a aşezat-o la uşa colibei şi s-a ascuns.
“Tigrul va simţi miros de carne, va intra în colibă şi se va năpusti asupra lui frate-meu — şi-a zis Sapilah. Iar ce se va întâmpla mai încolo, e limpede : tigrul îl va sfâşia pe Daud.”
Aşa a dorit Sapilah, dar lucrurile s-au petrecut altminteri.
La miezul nopţii s-a ivit în poiană femeia rakşasului. A simţit mirosul cărnii crude şi-a dat buzna în colibă. Acolo a văzut-o dormind pe Saparwati, a înşfăcat-o şi-a târât-o în peştera ei de sub pământ. Dar, nebăgată-n seamă de zgripțuroaică, fiica rajahului a rupt fâşii înguste din năframa-i de mătase şi le-a semănat pe pământ…
În zorii zilei s-a trezit Daud.
— O, Saparwati — a strigat-o el — să pornim la drum ca să-l bucurăm cât mai grabnic pe cinstitul tău părinte!
Dar nimeni nu i-a răspuns.
A pătruns atunci în colibă şi-a văzut că fiica rajahului pierise.
— Nefericitule, unde-i Saparwati? Răspunde! i-a strigat el lui Sapilah.
— Nu ştiu — a minţit Sapilah. N-am închis un ochi toată noaptea, dar n-am văzut ca fiica rajahului să fi ieşit din colibă.
Lăsându-şi capul în piept, feciorul alungat a pătruns din nou în adâncul pădurii. Îi era ruşine să se înfăţişeze rajahului mărturisind că nu izbutise s-o scape pe Saparwati.
Şi s-a întâmplat că Daud a zărit pe iarbă mai întâi o fâşie de mătase, apoi încă una, apoi o a treia. Şi-a înţeles îndată cine lăsase semnele acolo, în pădure.
Pas cu pas a mers Daud pe urmele de mătase, până ce cumplita peşteră i se ivi din nou înainte.
— Ticăloasă rakşasă, ieşi să ne luptăm! a strigat Daud cu glas de tunet.
Dar nimeni nu i-a răspuns. A luat-o atunci Daud pe trepte-n jos şi-a văzut deodată că treptele pier. Le spulberase rakşasa, ca nimeni să nu mai poată pătrunde în peşteră.
— Să plecăm, să plecăm degrabă! a prins a se ruga Sapilah. Cum vei ajunge-n peşteră, fără scară?
— N-am chef să-ţi ascult cuvintele fricoase! s-a supărat Daud. Ajută-mă să-mpletesc o frânghie din liane!
Când a fost gata frânghia, a legat-o Daud de un copac şi a lunecat pe ea în peşteră.
Biata Saparwati nu mai nădăjduia în nici o mântuire. Când, fără veste, Daud i s-a Ivit înainte. S-a repezit Saparwati către el:
— Rakşasa-i plecată să-şi îngroape bărbatul. Să fugim repede, până nu se întoarce!
Degrabă a răsucit Daud frînghia în jurul lui Saparwati şi i-a strigat fratelui său:
— Trage, Sapilah, trage odată!
Îndată ce s-a văzut la lumină, Saparwati a spus:
— Să-i ajutăm acu’ şi viteazului tău frate să iasă din peşteră!
— A, nici nu mă gîndesc! a vorbit cu răutate Sapilah. Daud e iscusit şi puternic. Las’ să se mai descurce şi singur!
În zadar a plâns Saparwati, în zadar s-a rugat de omul cel crud! Ticălosul de Sapilah a înşfăcat-o de mâini şi-a târât-o de lângă peştera cumplitei rakşase.
Şi bine n-a apucat soarele să coboare în mare, că Sapilah se şi afla la porţile palatului împărătesc. La picioarele lui, Saparwati zăcea fără simţire.
Iar dând cu ochi de rajah, a strigat Sapilah:
— Ascultă, o, stăpâne! Bunul meu frate a fost ucis de rakşas. Dar eu l-am ucis pe rakşas şi ți-am izbăvit fiica!
— Vorba mea e vorbă! a răspuns fericit rajahul. Saparwati va fi a celui care a scăpat-o!
— O, stăpâne — a vorbit din nou Sapilah cel lipsit de rușine, fiica ta e scăpată de primejdie, dar mintea i s-a tulburat din pricina spaimei. Iacă de ce spune-n toată vremea că Daud a rămas în peştera rakşasului. Şi doar am văzut cu ochii mei cum blestematul mi-a ucis fratele.
— Biata mea fiică, biata mea Saparwati! a gemut cu amărăciune rajahul.
În clipa aceea şi-a venit Saparwati în fire şi-a strigat:
— Scăpaţi-l degrabă pe binefăcătorul meu Daud! A rămas în bârlogul rakşasului!
— Biata mea fetită! a şoptit rajahul, poruncindu-le slujitorilor s-o ducă pe Saparwati în încăperea ei.
— Peste şase sâptămâni, atunci când pe cer stelele se vor afla prielnic aşezate, te vei căsători cu fiica mea — i-a spus rajahul lui Sapilah. Iar până atunci vei fi întâiul meu sfetnic și căpetenia oştilor mele.
Şi Sapilah rămase la palat.
Dar ce s-a făcut binefăcătorul Daud?
Zadarnic s-a străduit să iasă din peşteră! Straiele i s-au zdrenţuit, sângele-i ţâşnea de sub unghii, puterile-l părăseau clipă de clipă și ştia că zgripţoroaica se întoarce în bârlog, spre asfinţit.
Dar iacă, atunci când pierduse orice nădejdi de scăpare, auzi deasupra capului chemarea unui elefant. Şi-a înălţat Daud fruntea şi-a văzut un elefant uriaş însoţiț de un pui, de puiul de elefant pe care-l răscumpărate de la vânător.
Elefantul cel bătrân a smuls din rădăcini un trunchi de bambus şi l-a coborât până-n fundul peşterii. Dar atât de vlăguit era bietul Daud, încât n-a putut sui nici până la jumătatea trunchiului. Şi, iacă, din depărtare a răsunat cumplitul urlet al zgripţoroaicei: rakşasa se întorcea acasă.
“Îmi soseşte moartea!” şi-a spus Daud. Şi din nou s-a încleştat pe trunchiul bambusului. În clipa aceea a simţit că bambusul e tras în sus. Şi, ridicându-şi capul, a văzut că elefantul şi puiul său îşi încolăciseră trompele în jurul copacului şi-l trăgeau afară.
S-a pomenit Daud pe pământ, înainte de întoarcerea zgripțoroaicei. Iar în zorii zilei, istovit şi flămând, s-a oprit la poarta palatului.
— Ia-o din loc, flendurosule şi mânjitule! i-a strigat straja.
Daud a glăsuit:
— Am să plec. Numai să-mi spuneţi dacă minunata fiică a rajahului trăieşte.
— Slavă zeilor, fiica îndurătorului rajah e în viață. A mântuit-o viteazul Sapilah. El l-a ucis pe cumplitul rakşas şi-a slobozit-o pe zeiasca Saparwati.
— Atunci spuneţi-mi, rogu-vă, ce s-a întâmplat cu Sapilah?
— Ştim şi asta — i-a răspuns straja. Rajahul nostru cel drept l-a numit pe Sapilah căpetenie al oştii şi sfetnic.
Daud a mai zis:
— Sapilah e fratele meu! Duce-ţi-vă şi-i spuneţi că vreau să-l văd.
Căpetenia străjii a plecat ca din praştie la cel dintâi sfetnic şi i-a grăit:
— Colo, la poartă, e un om atât de flenduros, de ţi-i mai mare mila, care cutează să spună că ţi-e frate.
A alergat Sapilah la o fereastră şi l-a văzut pe Daud lângă poartă.
— Şi drumeţul ăsta flenduros a cutezat să se dea drept fratele meu ?… Pentru atâta neruşinare i se cuvine cea mai aspră pedeapsă. Poruncesc să fie înecat pe dată!
Şi iacă ce-a mai fost cu Daud:
Straja l-a vârât într-un butoi cât el de mare și l-a zvârlit în apa mării. Multă vreme a împins vântul butoiul în care se afla Daud. Dar într-un rând, vântul a prins a bate către uscat și valurile au lepădat butoiul pe nisipul de pe țărm.
Acolo, pe ţărm, trăia un biet pescar, cu femeia lui. Şi-a văzut el că valurile au lepădat pe uscat un butoi.
— Butoiu-mi prinde bine la gospodărie — a zis pescarul, şi s-a grăbit către locul cu pricina.
A scos el fundul butoiului şi-a dat peste Daud, mai mult mort decit viu.
Multe zile şi multe nopţi l-a îngrijit femeia pescarului, dar, iacă, a sosit şi ziua când Daud s-a ridicat din nou, frumos, iscusit şi puternic. Mergea cu pescarul la pescuit, îl ajuta să-şi dreagă pânzele, să-şi călăfătuiască luntrea. Dar cel mai tare îi plăcea să muncească la grădină, unde creşteau sumedenie de flori frumoase.
Odată, pe când Daud îşi stropea florile, o fată veni în grădină şi-i spuse:
— Sunt slujitoarea fiicei rajahului. Alege pentru stăpâna mea un mănunchi dintre cele mai înmiresmate flori.
Aşa a şi făcut Daud. I-a dat slujitoarei un mănunchi de flori alese, strecurând pe furiş în el şi inelul cu mărgăritar negru.
Totul s-a petrecut aşa cum îşi dorise Daud. Saparwati găsi în aceeaşi zi inelul cu mărgăritar negru.
Dând cu ochii de el, fiica rajahului a întrebat-o pe slujitoare:
— Ia spune-mi, cum arată omul care ţi-a vândut florile astea?
Slujitoarea a dat răspuns:
— N-am întâlnit niciodată un flăcău atât de frumos. Dar ceva m-a mirat: de ce o fi având oare, un om atât de tânăr, părul cărunt?
— El e, el e! a strigat Saparwati, nemaiştiind ce să facă de bucurie, şi a dat fuga la rajah.
— Tată — i-a spus ea — rânduieşte, rogu-te, nişte întreceri cu armele în ajunul nunții mele. Şi lasă o parte din oştire sub porunca lui Sapilah, iar cealaltă parte s-o conducă tânărul care creşte flori în grădina pescarului.
— Fie, aşa si facem — s-a învoit rajahul.
Şi iacă, în ajunul nunții s-au pornit întrecerile. Toţi cei din cetate s-au strâns să privească.
Ceata lui Sapilah s-a rânduit de o parte a pieţei, Daud cu ai săi de cealaltă. Rajahul a dat semn și amândouă oştile s-au năpustit una către alta. Daud pășea înaintea oştii lui, iar Sapilah în urmă. Când oştile s-au ciocnit, fricosul de Sapilah s-a ascuns pe după un stâlp al palatului şi de acolo dădea porunci.
Apucând klewangul, Daud s-a năpustit asupra lui Sapilah și dintr-o singură lovitură l-a trântit la pământ. Învins, Sapilah cel fricos a spus :
— Nu mă ucide, frate drag, nu mă ucide! lasă-mi viata și mărturisesc tot!
— Bine, nemernicule, te iert! Dar povesteşte înaintea întregului popor cine a izbăvit-o pe fiica rajahului şi de ce ai vrut să mă sfâșie rakşasa.
Dârdâind de frică, Sapilah a mărturisit cum își călcase credinţa.
Atunci rajahul l-a așezat pe Daud alături de dânsul, iar lui Sapilah i-a grăit astfel:
— Şacalului turbat trebuie să-i tai coada până la urechi!
Şi i-a făcut semn călăului. Dar Daud i-a spus măritului rajah:
— Dreaptă ţi-e mânia, înţelepte stăpâne. Dar ziua de azi e cea mai fericită din viata mea și n-aş vrea ca moartea fratelui meu s-o întunece.
— Bine, fie precum doreşti — s-a îndurat stăpânul. Dar răufăcătorul să nu ne mai pângărească privirile. Ei, străjeri! Alungaţi-l în beţe până dincolo de zidurile cetăţii!
Auzind o asemenea poruncă, fricosul de Sapilah o rupse la fugă atât de sprinten, încât nimeni, nici căprioara iute de picior nu l-ar fi putut întrece.
Şi-n aceeaşi zi chiar, se serbă nunta lui Daud cu Saparwati. O mie de oameni a poftit rajahul la nunta fiicei lui. O sută de flautişti au cântat la nuntă.
Dar Daud nu l-a uitat pe pescarul care-i scăpase viața. A poruncit să i se ridice o nouă locuinţă, i-a dăruit cele mai trainice năvoade şi cea mai mare luntre.
Cât despre mincinosul Sapilah, nimeni nu i-a mai auzit nici de nume. Şi nimeni nu ştie unde şi-a aflat adăpost.
* Rakșas – duh rău
** Klewang – sabie scurtă din insula Jawa
*** Kepel – copac care, după credințele țăranilor indonezieni, poartă noroc celui ce vrea să se îmbogățească.
**** Kepeng — monedă indoneziană
