Toate acestea s-au întâmplat în vremuri demult uitate. Soția împăratului dragonilor zămislise un prunc în scutece și mereu poftea câte ceva neobișnuit. Dorințele ei nu se mai isprăveau: azi râvnea una, mâine alta…
Zi de zi împăratul dragonilor își trimitea supușii în cele patru vânturi, poruncindu-le să-i aducă nevesti-si tot ce-i poftește inima. Sărmanii pești se istoviseră de-atâta alergătură, caracatița de-abia se mai ținea pe picioare.
Într-o bună zi, soția împăratului mărilor spuse:
— Vreau ficat de maimuță. Dacă nu-mi veți aduce, să știți că altceva nu pun în gură.
Amuțiră cu toții. Se știe că în mare nu trăiesc maimuțe. Pe uscat sunt o mulțime de maimuțe nu-i vorbă, dar cum să ajungi până la ele?
Împăratul chemă sfatul cel mare. În castelul de sub ape se strânseră o mulțime de pești mari și mici. Statură ei, chibzuiră, se frământară, dar nu le venea nimic în minte. Când, iată, se ivi, înotând agale, broasca țestoasă cea greoaie.
— Ehei, zise broasca, văd eu că fără mine nu faceți nicio scofală. Eu plutesc pe ape, dar umblu tot atât de lesne și pe pământ. Mă strecor pe unde nu gândești cu gândul. Așa încât, trimiteți-mă pe mine, o să vă aduc eu o maimuță.
Peștii se învoiră bucuroși:
— Mergi sănătoasă! Îți dorim să izbândești cât mai grabnic în treaba asta grea.
Țestoasa porni să împlinească porunca împăratului. De cum ajunse la mal, văzu o maimuță care se legăna pe creanga unui brad.
— Bună ziua, doamnă maimuță, spuse țestoasa. Ce zi minunată e azi! E o adevărată plăcere să-ți încălzești spinarea la soare. Dar, ia spune-mi, o întrebă ea netam-nesam, ai avut vreodată prilejul să intri într-un castel? În castelul împăratului dragonilor, de pildă. Află că eu chiar de-acolo vin…
— Nu, răspunse maimuța, n-am avut acest prilej. De auzit am auzit multe despre castelul împăratului dragonilor, dar de văzut, ce-i drept, nu l-am văzut cu ochii mei.
— Oho, păi atunci înseamnă că degeaba mai trăiești pe lume! Întregul an, în castelul stăpânului mărilor domnește primăvara. Și ce bucate de soi se mănâncă acolo! În viața ta nu te-ai înfruptat din asemenea bunătăți. Nu vrei să mergi cu mine să-ți arăt castelul acela neasemuit! Suie-te pe spinarea mea și te duc cât ai bate din palme.
Spinarea țestoasei era lată și plutea ca o barcă. Maimuța se așeză pe ea, bucuroasă să se legene pe valuri.
În scurtă vreme ajunseră la castelul împăratului dragonilor. Țestoasa nu mințise defel: în castel domnea o primăvară veșnică, și era atât de frumos, încât îți lua graiul. Zidurile de din argint, aur și mărgăritare, străluceau orbitor.
— Binevoiește să aștepți oleacă, doamnă maimuță, spune țestoasa. Eu dau o fugă până la împăratul dragonilor, să-l vestesc că i-a sosit un oaspete de seamă.
Dădu maimuța jos din spinare chiar în fața porților, și alergă să dea de știre împăratului. De strajă la porți se nimerise să fie tocmai caracatița. Se vede că i se cam urâse stând de caraulă și cum avea sămânță de vorbă, începu s-o căineze pe maimuță:
— Sărmană maimuță, bag de seamă că ești tare veselă, pesemne că nici nu știi ce te-așteaptă. Împărăteasa noastră a poftit să guste din ficatul tău. Milă mi-e de tine. Dar soarta ți-e pecetluită, fiindcă de-aici, de pe fundul mării, nu mai ai cum să fugi.
Auzind aceasta, maimuța înlemni de spaimă. Dar se prefăcu nepăsătoare și rămase să așteptare mai departe, ca și cum nu s-ar fi întâmplat nimic. Curând, se întoarse țestoasa:
— Doamnă maimuță, împăratul nostru e bucuros să te primească. Vino cu mine să-ți arăt castelul. O să ai ce vedea, e plin cu tot felul de minunății.
— Vai de mine și de mine, țestoaso! Aproape că mi-e rușine să-ți spun… Sunt atât de zăpăcită, încât mereu uit câte ceva. Acum, de pildă, mi-am spălat ficatul și l-am agățat pe ramura unui brad, să se usuce. Am uitat cu totul de el și sunt tare îngrijorată: dacă vine ploaia și-l udă? Dacă mi-l ciugulesc ciorile? Du-mă degrabă înapoi!
Țestoasa fierbea de ciudă, dar se feri să se dea în vileag, fiindcă n-avea ce face cu o maimuță fără ficat. De aceea spuse:
— Într-adevăr, ar fi o mare-nenorocire! Urcă-te repede pe spinarea mea.
Țestoasa înotă din răsputeri până la țărm. Când ajunseră aici, grăi către maimuță:
— Du-te de-ți ia ficatul și să ne întoarcem fără zăbavă la castel. Vom ajunge tocmai bine a cină.
Maimuța se cațără cu sprinteneală pe creanga cea mai înaltă a bradului, își frecă lăbuțele și începu să râdă în hohote:
— Bun rămas pentru totdeauna, țestoaso! Ești cea mai neroadă făptură de pe lume. Se vede că ai uitat vechea zicătoare: „Copacii nu cresc în mare și nici fi catul în copaci”. Haide, ia-ți tălpășița!
Țestoasa, care nu putea să se cațere prin pomi, înțelese că totul e pierdut. Se întoarse amărâtă și umilită la stăpânitorul mărilor.
Auzind tărășenia, cei de la castel începură să se întrebe:
— De unde să fi aflat maimuța o paște? Cine să-i fi destăinuit adevărul? Să știți că nimeni altul decât caracatița, doar era atunci de strajă la porți!
O înșfăcară pe nesocotita de caracatiță și-o luară la bătaie. Atât de tare o chelfăniră, de-i topiră toate oasele.
Limba care flecărește n-are oase. Caracatița de asemenea.
