de Edmondo de Amicis
Ieri m-am dus sa ma plimb pe calea Rivoli, cu Votini și cu tatal sau. Trecand pe strada Dora-Grossa, vazuram pe Stardi, baiatul acela atat de straduitor, stand nemișcat ca un stalp dinaintea unei librarii, cu ochii ațintiți la o harta geografica. Cine știe de cat timp statea acolo, caci el învața și pe ulița. Abia ne întoarse salutarea, necioplitul!
Votini era îmbracat bine, ca de obicei; ba chiar și prea bine pentru un copil! Avea cizmulițe de piele de marochin cu cusaturi, o haina cu ceaprazuri de matase, o palarie alba de castor și un ceasornic la brau. Se fudulea grozav! Dar de asta data a pațit-o rau cu fudulia lui!
Dupa ce ne plimbaram catva timp, lasand în urma pe domnul Votini, fiindca mergea încet, ne așezaram obosiți pe o banca, de piatra, langa un baiat îmbracat foarte simplu, care parea a fi ostenit ca și noi, și statea cu capul plecat și cu ochii în jos.
Un domn, ce mi s-a parut ca e tatal sau, se plimba pe sub copaci, citind un ziar.
Votini, care ședea între mine și baiatul acela, voind sa se faleasca și el cu luxul lui, spre a fi admirat și de vecin, întinse piciorul, ca sa-și arate încalțamintea și îmi zise:
— Ai vazut cizmele mele de roșior? Dar vecinul nu-l lua în seama.
Atunci își lasa piciorul în jos și aratandu-mi panglicile de matase, îmi spuse uitandu-se pe furiș la baiat ca acele panglici nu-i placeau și ca voia sa-și puna nasturi de argint.
Celalalt baiat nu se uita nici la panglici. Votini începu sa învarteasca în maini palaria lui cea frumoasa de castor alb. Baiatul, parca facea înadins: nu arunca macar o privire nici la palarie.
Votini, plin de ciuda, își scoase ceasornicul, îl deschise și mi-l arata. Vecinul tot nu întoarse capul.
— Este de argint poleit? îl întrebai eu.
— Nu, raspunse el, este de aur.
— Dar nu este tot de aur, îi zisei, trebuie sa fie și ceva de argint?
— Nicidecum! zise el și, ca sa sileasca pe baiat sa se uite, îi puse ceasornicul sub ochi, zicandu-i:
— Ia uita-te și dumneata, și spune-mi daca nu este tot de aur!
— Nu știu! raspunse scurt, baiatul.
— Bre! striga Votini, plin de necaz, ce mandru ești!
Pe cand rostea acele vorbe, sosi și domnul Votini, care auzindu-ne, se uita cu atenție la baiat, apoi zise cu asprime fiului sau:
— Taci! și aplecandu-se îi șopti la ureche: nu vezi ca e orb, saracul!
Votini, înspaimantat, sari drept în picioare și se uita în ochii baiatului: luminile îi erau sticloase, fara expresie, fara privire. Vazand aceasta, el ramase mut si umilit, cu ochii în jos, apoi bolborosi:
— Ce rau îmi pare… nu știam!
Orbul, care înțelese tot, zise cu un suras bland și trist:
— Nu e nimic!
Ce sa-i spui! O fi fudul Votini, dar n-are inima rea, caci n-a ras deloc în tot timpul plimbarii.
