Pe când mergea cu ochii în pământ, cufundat în nu se știe ce gânduri, domnul Dung-co se trezi în față cu un lup. Încremeni de frică și mai multe nu. Fiara se propti chiar în calea sa. Dar lupul, în loc să-și arate colții, începu să se jelească domnului Dung-со de ți se rupea inima ascultându-l. Spuse că să aibă toată încrederea în el, că el nu seamănă cu ceilalți lupi, că are suflet și că niciun gând rău nu-l stăpânește. Domnului Dung-со îi mai veni inima la loc. Apoi lupul începu să plângă și printre suspine îl rugă pe domnul Dung-со să-l ascundă undeva, pentru că îl urmărea generalul Giao, care dorea să-i răpună zilele. Înmuiat de atâta durere, domnul Dung-со se hotărî să-i facă un bine bietului lup atât de cumsecade.
Domnul Dung-со era un om bun ca pâinea caldă, nu se atingea măcar de o insectă, de aceea și mergea cu ochii în jos, nu care cumva să calce și să zdrobească o furnică pe drum. Toate ființele mari și mici au suflet, trebuie apărate, fie că ne fac rău, fie că nu ne fac, aceasta era filozofia lui Dung-со. Cine omoară o vietate cât de mică va fi pedepsit dincolo de moarte, se mai gândea domnul Dung-со. De aceea nu stătu mult pe gânduri și-i îngădui lupului să intre într-un sac, pe care-l avea cu dânsul.
La puțin timp sosi și generalul Giao. Venea alergând să-i sară inima din piept. Îl întrebă pe domnul Dung-co dacă nu cumva a văzut un lup trecând pe acolo. Inimos cum v-am spus, domnul Dung-со răspunse că n-a văzut țipenie. După care generalul se depărtă tot pe fugă, leoarcă de sudoare.
Când socoti că a trecut primejdia, domnul Dung-со desfăcu sacul cu blândețe și îl invită pe lup afară. Lupul, de cum ieși, îi spuse că-i e tare foame. Domnul Dung-со nu avea nimic de mâncare și regretă acest lucru. Îi spuse lupului să-și caute hrană în altă parte. Dar prost era lupul să alerge după altă hrană când domnul Dung-co se afla sub botul lui?
Și îndată blajinul lup de mai înainte rânji colții, își aprinse ochii ca de jar, își zburli părul-ca ariciul și vru să se repeadă la domnul Dung-co. Acesta scoase un țipăt de cutremură zarea. Lupul se învârtea în jurul prăzii, cu coada îmbârligată, căsca gura și-și arăta dinții ascuțiți și fioroși, așteptând să-l poată prinde pe domnul Dung-co de unde îi venea mai bine, ca să-l sfâșie. Domnul Dung-co avu încă putere să se dea înapoi, să urle și să caute să se salveze urcându-se rapid într-un copac.
Atunci răsări ca din pământ un bătrân, un tăietor de lemne, care se afla pe aproape, în pădurice. Avea barba cenușie, lungă, arăta a om chibzuit și cu multă minte. El întrebă care e pricina supărării, de ce se certau cei doi, adică Dung-co și lupul? I se povesti, pe scurt, întâmplarea. Și moșul se scărpină în cap, făcu cu ochiul pe furiș domnului Dung-co și apoi își arătă neîncrederea în ceea ce spusese domnul Dung-co, ceea ce bucură pe lup. Dar mai adăugă „judecătorul” că, pentru a se lămuri pe deplin cum s-au petrecut lucrurile, îi roagă pe cei doi să repete scena de mai înainte.
Lupul, care la minte e tot lup, nu pricepu viclenia moșneagului și, crezând că lui i se va da dreptate, intră din nou bucuros în sacul domnului Dung-co. Atunci moșul îi făcu semn cu mâna lui Dung-со, care însemna: leagă bine sacul la gură. După ce făcu astfel, moșul puse mâna pe un par și lovi și lovi pe lup atât de mult și atât de tare, cu atâta sete, încât fiara își dete suflarea.
Domnul Dung-со scăpă astfel cu viață. O fi învățat oare ceva din întâmplarea aceasta?
în românește de Victor Vișinescu
Povești nemuritoare nr. 13 (1975) și 46 (1999), Editura Ion Creangă, București
