Șin Iîuan-ciun e numele unui om, dar în același timp acest nume ne spune în chinezește că familia lui a suferit mizerii de zece generații.
Într-o zi, Șin Iîuan-ciun s-a decis să meargă la Dumnezeu și să-l întrebe de ce nu a putut scăpa de sărăcie până acum. Merse el ce merse, străbătu drumuri peste drumuri, dar de Dumnezeu nu dădea. Unde să fie acest Dumnezeu? se tot întreba el. Tot se frământa și tot nu găsea răspunsul, până ce odată află în munți doi bătrâni cu barba albă și lungă, care își împleteau încălțăminte din paie. Cei doi bătrâni, ascultând păsul drumețului, îi spuseră că Dumnezeu nu stă pe pământ, ci în cer; îi mai spuseră că el se va putea urca în cer cu ajutorul lor, dar cu o condiție: dacă se duce la Dumnezeu, să-l întrebe în numele lor de ce pomul pe care l-au sădit în bolovani de zece ani nu vrea să crească deloc? Șin Iîuan-ciun primi cu bucurie spusele bătrânilor, pentru că nimic nu era mai ușor decât așa ceva. Atunci bătrânii îi spuseră:
— Pune în picioare aceste încălțări de paie și cu ele te vei sui în cer…
Șin Iîuan-ciun, încălțând ciuboțelele de paie, care pasămite aveau puteri năstrușnice, simți cum se înalță spre cer așa de repede și de plăcut, că nu-și dete seama în cât timp ajunse în fața lui Dumnezeu, căruia îi spuse că dorește să-i lămurească două întrebări: una a lui și alta a celor doi bătrâni.
— Gândește-te bine, i se răspunse. Alege întrebarea care este cea mai de preț, pe mine nu poți să mă întrebi decât o singură dată, una din întrebări va rămâne fără răspuns…
Lui Șin Iîuan-ciun îi era, de bună seamă, tare greu să se hotărască. Parcă ședea între două focuri. Adică ce? Lucrul care îl privea pe el nu era important? Ba chiar foarte… că sărăcia îl apăsa de zece generații. Și cât de mult dorea să afle care este cauza sărăciei… Dar, pe de altă parte, se gândi că și întrebarea bătrânilor era importantă, mai ales că fără ajutorul lor nu ar fi putut ajunge aici, în cer. Îi spuse atunci lui Dumnezeu, fără să mai șovăie, că un om cinstit crede întotdeauna că lucrurile altora sunt mai importante decât ale lui însuși, și-l întrebă ce-l rugase cei doi bătrâni.
Dumnezeu, ascultându-i întrebarea bătrânilor, zâmbi și îi spuse:
— Cum poate să crească un pom dacă nu are rădăcinile înfipte în pământ? Pământul are hrană în el…
Și, cât ai clipi din ochi, Dumnezeu se prefăcu într-o lumină de aur și pieri.
Șin Iîuan-ciun rămase pe gânduri. Repeta mereu vorbele auzite, căuta să le desprindă înțelesul: „Pământul are hrană…” Pomul nu crește pentru că nu are rădăcinile în pământ, el nu are hrană, deci… Dar eu am pământ ca să am hrană? se întrebă el. Îndată se limpezi la minte. Cu o singură întrebare primise, de fapt, răspuns pentru amândouă întrebările. Aflase deci cum că pricina sărăciei lui este lipsa de pământ.
Se întoarse și spuse celor doi bătrâni ceea ce auzise în cer.
Pe urmă, ca să scape de sărăcie, Șin Iîuan-ciun porni să caute pământ, plecă departe, departe de tot. Îl găsi în cele din urmă, se stabili acolo și cu timpul, datorită hărniciei cu care lucra pământul, scăpă de sărăcie pentru totdeauna.
în românește de Victor Vișinescu
Povești nemuritoare nr. 13 (1975) și 46 (1999), Editura Ion Creangă, București
