Într-o căsuță din Țara de Nord, departe, departe de vreun sat sau oraș, trăia, nu de mult, o văduvă sărmană cu fiul ei, un băiețel de șase ani.
Ușa casei se deschidea drept spre coasta dealului și locul era împrejmuit de mlaștini, bălți și stânci uriașe. Nu zăreai nicio casă, niciun semn de viață oriunde te-ai fi uitat, căci vecinii lor cei mai apropiați erau ferigile din vale și licuricii din iarba înaltă ce mărginea poteca lăturalnică.
Și multe povești mai știa ea despre „omuleții buni” care se strigă unii pe alții din stejari și despre luminile sclipitoare care sar țonțoroiul chiar pe pervazul de la geam, în nopțile întunecate. Dar, în ciuda singurătății și izolării, văduva a continuat să locuiască acolo, în căsuța aceea, probabil pentru că nimeni nu-i cerea chirie pe ea.
Dar nu-i prea plăcea să stea noaptea târziu, când focul de-abia mai ardea, pentru că-i era tare urât noaptea și cine știe ce i s-ar fi putut întâmpla. Așa că, după ce lua cina, făcea un foc mare și repede se băga în pat, pentru că, dacă într-adevăr s-ar fi putut întâmpla ceva groaznic, atunci putea întotdeauna să-și bage capul sub așternut și să se ascundă.
Dar obiceiul acesta de a se culca așa devreme nu prea era pe placul băiețelului ei. Așa că, atunci când ea îl chema la culcare, el continua să se joace pe lângă foc ca și cum n-o auzea pe mama lui strigând.
Fusese un băiețel rău, cu care te înțelegeai greu din ziua în care se născuse și mama lui nu arareori se supăra pe el. Într-adevăr, cu cât încerca mai mult să-l facă să o asculte, cu atât lui nu-i păsa de ce spune și de obicei făcea tot cum voia el.
Dar, într-o noapte, tocmai spre sfârșitul iernii, văduva nu se îndura să se ducă la culcare și să-l lase pe băiețel, jucându-se lângă foc. Asta din cauză că vântul izbea în ușă vârtos, ciocănea în ferestre și ea știa prea bine că în nopți ca acestea, zânele, spiridușii și alții din neamul lor se zbenguiesc pretutindeni și sunt gata totdeauna să facă o ispravă. Așa că biata femeie încerca să-l înduplece pe băiețel să se bage îndată în pat.
— Locul cel mai sigur în care să te adăpostești în nopți ca acestea este patul nostru, spunea ea. Dar el nu voia să audă.
Văzând așa, femeia l-a amenințat că-i dă o bătaie bună, dar în zadar.
Cu cât îl ruga și îl certa, cu atât el scutura din cap mai cu încăpățânare. În sfârșit, când femeia și-a pierdut răbdarea și a strigat la el și l-a amenințat că spiridușii vor veni cu siguranță și-l vor lua, el doar a râs și i-a răspuns că ar prefera să fie luat de spiriduși, pentru că tare i-ar mai place să se joace cu ei.
Auzind aceasta, mama a izbucnit în lacrimi și s-a dus la culcare tare îngrijorată presimțind că, după astfel de vorbe, are să se întâmple ceva îngrozitor. În timpul acesta, băiatul neascultător stătea lângă foc, nepăsându-i că mama lui plânge.
Nu trecu însă prea multă vreme și auzi un fâlfâit venind pe coș, și deodată, jos lângă el, a aterizat cel mai micuț copilaș de zână pe care vi-l puteți imagina. Nu era mai mare de o șchioapă, iar părul era parcă împletit din argint, ochii verzi ca iarba și obrajii roșii ca trandafirii de iunie.
Băiețelul l-a privit surprins:
— Ei, spuse el. Cum te cheamă?
Ușa casei se deschidea drept spre coasta dealului și locul era împrejmuit de mlaștini, bălți și stânci uriașe. Nu zăreai nicio casă, niciun semn de viață oriunde te-ai fi uitat, căci vecinii lor cei mai apropiați erau ferigile din vale și licuricii din iarba înaltă ce mărginea poteca lăturalnică.
Și multe povești mai știa ea despre „omuleții buni” care se strigă unii pe alții din stejari și despre luminile sclipitoare care sar țonțoroiul chiar pe pervazul de la geam, în nopțile întunecate. Dar, în ciuda singurătății și izolării, văduva a continuat să locuiască acolo, în căsuța aceea, probabil pentru că nimeni nu-i cerea chirie pe ea.
Dar nu-i prea plăcea să stea noaptea târziu, când focul de-abia mai ardea, pentru că-i era tare urât noaptea și cine știe ce i s-ar fi putut întâmpla. Așa că, după ce lua cina, făcea un foc mare și repede se băga în pat, pentru că, dacă într-adevăr s-ar fi putut întâmpla ceva groaznic, atunci putea întotdeauna să-și bage capul sub așternut și să se ascundă.
Dar obiceiul acesta de a se culca așa devreme nu prea era pe placul băiețelului ei. Așa că, atunci când ea îl chema la culcare, el continua să se joace pe lângă foc ca și cum n-o auzea pe mama lui strigând.
Fusese un băiețel rău, cu care te înțelegeai greu din ziua în care se născuse și mama lui nu arareori se supăra pe el. Într-adevăr, cu cât încerca mai mult să-l facă să o asculte, cu atât lui nu-i păsa de ce spune și de obicei făcea tot cum voia el.
Dar, într-o noapte, tocmai spre sfârșitul iernii, văduva nu se îndura să se ducă la culcare și să-l lase pe băiețel, jucându-se lângă foc. Asta din cauză că vântul izbea în ușă vârtos, ciocănea în ferestre și ea știa prea bine că în nopți ca acestea, zânele, spiridușii și alții din neamul lor se zbenguiesc pretutindeni și sunt gata totdeauna să facă o ispravă. Așa că biata femeie încerca să-l înduplece pe băiețel să se bage îndată în pat.
— Locul cel mai sigur în care să te adăpostești în nopți ca acestea este patul nostru, spunea ea. Dar el nu voia să audă.
Văzând așa, femeia l-a amenințat că-i dă o bătaie bună, dar în zadar.
Cu cât îl ruga și îl certa, cu atât el scutura din cap mai cu încăpățânare. În sfârșit, când femeia și-a pierdut răbdarea și a strigat la el și l-a amenințat că spiridușii vor veni cu siguranță și-l vor lua, el doar a râs și i-a răspuns că ar prefera să fie luat de spiriduși, pentru că tare i-ar mai place să se joace cu ei.
Auzind aceasta, mama a izbucnit în lacrimi și s-a dus la culcare tare îngrijorată presimțind că, după astfel de vorbe, are să se întâmple ceva îngrozitor. În timpul acesta, băiatul neascultător stătea lângă foc, nepăsându-i că mama lui plânge.
Nu trecu însă prea multă vreme și auzi un fâlfâit venind pe coș, și deodată, jos lângă el, a aterizat cel mai micuț copilaș de zână pe care vi-l puteți imagina. Nu era mai mare de o șchioapă, iar părul era parcă împletit din argint, ochii verzi ca iarba și obrajii roșii ca trandafirii de iunie.
Băiețelul l-a privit surprins:
— Ei, spuse el. Cum te cheamă?
— Eu Însumi, răspunse el cu o voce pițigăiată dar dulce ca mierea, privindu-l surprins la rândul lui. Dar pe tine cum te cheamă ?
— Și pe mine mă cheamă tot Eu Însumi, răspunse băiatul, pus pe șotii. Și după aceasta cei doi au început să se joace.
Și ce jocuri minunate l-a mai învățat copilul zânei pe băiețel. Făcea animale din cenușă care semănau și se mișcau ca și cum ar fi fost adevărate, copaci cu frunze verzi legănându-se deasupra unor căsuțe mici, mici de tot, cu omuleți și femei de-o șchioapă în ele care, atunci când copilul sufla asupra lor, mergeau și vorbeau aproape ca oamenii mari.
Dar focul se stingea și lumina era slabă. Băiețelul a dat în cărbuni cu un băț să-i facă să ardă. Chiar atunci însă, un cărbune roșu aprins a sărit și unde să cadă, decât pe piciorușul copilului de zână.
Simțind arsura, copilul de zână a tras un țipăt atât de puternic, încât băiețelul a scăpat bățul și și-a dus mâinile la urechi. Dar țipătul era atât de ascuțit încât se părea că toate vânturile lumii s-au adunat să fluiere printr-o micuță gaură de cheie.
Atunci, din coș, s-a auzit un zgomot. Dar, de data asta, băiețelul n-a mai așteptat să vadă ce este și s-a aruncat în pat ascunzându-se sub pătură, ascultând cu teamă și tremurând.
O voce ascuțită s-a auzit prin horn :
— Cine e acolo și ce s-a întâmplat?
— Eu Însumi e aici, a suspinat micuțul, și m-am ars la picior și tare mă doare. Vai de mine !
— Cine ți-a făcut una ca asta? a întrebat vocea furioasă.
De data aceasta vocea se apropiase și băiețelul, trăgând cu coada ochiului pe sub pătură, a putut să vadă o față albă privind prin deschizătura vetrei.
— Eu Însumi, răspunse copilul zânei.
— Atunci dacă ți-ai făcut-o singur, strigă mama-spiriduș cu aceeași voce ascuțită, ce rost mai are să faci atâtea fasoane?
Astea fiind zise, i-a întins un braț lung și subțire, a înșfăcat pe micuț de o ureche și, scuturându-l zdravăn, l-a tras după ea, dispărând împreună pe horn.
Băiețelul a stat treaz multă vreme, ascultând cu frica în sân ca nu cumva mama-zână să se întoarcă. În seara următoare, după cină, mama băiețelului a fost surprinsă să vadă că de data aceasta fiul ei era de acord să meargă la culcare oricând voia ea.
— În sfârșit, o ia pe drumul cel bun, și-a spus văduva. În timpul acesta băiețelul se gândea că data viitoare, dacă va mai veni o zână să se joace cu el, s-ar putea să nu mai scape așa de ușor cum scăpase cu o noapte mai înainte.
— Și pe mine mă cheamă tot Eu Însumi, răspunse băiatul, pus pe șotii. Și după aceasta cei doi au început să se joace.
Și ce jocuri minunate l-a mai învățat copilul zânei pe băiețel. Făcea animale din cenușă care semănau și se mișcau ca și cum ar fi fost adevărate, copaci cu frunze verzi legănându-se deasupra unor căsuțe mici, mici de tot, cu omuleți și femei de-o șchioapă în ele care, atunci când copilul sufla asupra lor, mergeau și vorbeau aproape ca oamenii mari.
Dar focul se stingea și lumina era slabă. Băiețelul a dat în cărbuni cu un băț să-i facă să ardă. Chiar atunci însă, un cărbune roșu aprins a sărit și unde să cadă, decât pe piciorușul copilului de zână.
Simțind arsura, copilul de zână a tras un țipăt atât de puternic, încât băiețelul a scăpat bățul și și-a dus mâinile la urechi. Dar țipătul era atât de ascuțit încât se părea că toate vânturile lumii s-au adunat să fluiere printr-o micuță gaură de cheie.
Atunci, din coș, s-a auzit un zgomot. Dar, de data asta, băiețelul n-a mai așteptat să vadă ce este și s-a aruncat în pat ascunzându-se sub pătură, ascultând cu teamă și tremurând.
O voce ascuțită s-a auzit prin horn :
— Cine e acolo și ce s-a întâmplat?
— Eu Însumi e aici, a suspinat micuțul, și m-am ars la picior și tare mă doare. Vai de mine !
— Cine ți-a făcut una ca asta? a întrebat vocea furioasă.
De data aceasta vocea se apropiase și băiețelul, trăgând cu coada ochiului pe sub pătură, a putut să vadă o față albă privind prin deschizătura vetrei.
— Eu Însumi, răspunse copilul zânei.
— Atunci dacă ți-ai făcut-o singur, strigă mama-spiriduș cu aceeași voce ascuțită, ce rost mai are să faci atâtea fasoane?
Astea fiind zise, i-a întins un braț lung și subțire, a înșfăcat pe micuț de o ureche și, scuturându-l zdravăn, l-a tras după ea, dispărând împreună pe horn.
Băiețelul a stat treaz multă vreme, ascultând cu frica în sân ca nu cumva mama-zână să se întoarcă. În seara următoare, după cină, mama băiețelului a fost surprinsă să vadă că de data aceasta fiul ei era de acord să meargă la culcare oricând voia ea.
— În sfârșit, o ia pe drumul cel bun, și-a spus văduva. În timpul acesta băiețelul se gândea că data viitoare, dacă va mai veni o zână să se joace cu el, s-ar putea să nu mai scape așa de ușor cum scăpase cu o noapte mai înainte.
