A fost odată o bătrână tare bună, care avea doi feciori. Ea dorea din tot sufletul să-și vadă feciorii la casele lor și să-și crească nepoții. Și a trimis bătrâna pețitori în cele patru zări, care au umblat până și-au făcut praf încălțările, dar nu au găsit nurori potrivite pentru feciorii ei. De aceea, bătrâna mamă era tot mai mâhnită.
Într-o noapte, neputând să doarmă, coborî din kang și ieși în curte. Era miezul nopții. Bătrâna își îndreptă fața spre cerul plin de stele și, oftând adânc, zise:
— Cine știe la ce fel de nurori se gândesc feciorii mei?
Deși bătrâna rostise aceste cuvinte cu voce slabă, noaptea fiind nespus de liniștită, ea crezu că a fost auzită până și de stele. Deodată văzu cu teamă cum se ridică plutind dinspre sud-vest o lumină albă, care, pe măsură ce se apropia, devenea din ce în ce mai rotundă, mai mare, ajungând cam cât luna pe cer; curând acea lumină coborî în curtea ei. Bătrâna văzu apoi cum în cercul alb și luminos stătea un bătrân cu un sceptru cu cap de dragon în mână.
Bătrânul avea o față strălucitoare și blândă și o barbă lungă, albă. Se apropie de bătrână și-i spuse:
— Ți-am adus nurori la feciori!
— Tare mă tem că te-ai obosit în zadar, răspunse ea, întristată. Niciun fel de nurori nu pot mișca inimile feciorilor mei! Dar unde-s nurorile? Unde sunt pețitorii?
Bătrânul izbucni atunci în râs și, mângâindu-și barba, zise:
— Nu-i nevoie de vreun pețitor care să lege firul roșu și nici de caretă împodobită. Iată, am aici două oglinzi rotunde, colorate, și să nu-ți închipui că-i o păcăleală; nurorile tale se află cu adevărat în aceste oglinzi. În fiecare an, la trei ale lunii martie, la miezul nopții, dacă vei îndrepta oglinzile spre sud-vest, ele îți vor arăta drumul care duce la nurori.
Zicând acestea, bătrânul scoase de la piept două oglinzi mici, rotunde, și i le dădu. Apoi, ca un soare care răsare, cercul luminos se înălță în văzduh și începu să plutească spre sud-vest, asemănându-se cu o cometă care piere încet de pe boltă. Bătrâna se întoarse în casă, își trezi feciorii și le dete câte o oglindă. Băiatul cel mare, uitându-se în oglindă, văzu o fecioară îmbrăcată în roșu, care-i zâmbi și apoi își plecă privirea spre o floare de bujor roșu, pe care o ținea în mână.
Feciorul cel mare, uitând pentru o clipă că fata ce-o vedea nu era decât în oglindă, spuse:
— Mamă, înainte de a-și pleca privirea, fata aceea din oglindă mi-a zâmbit, nu pot să nu răspund sentimentelor ei. Mamă! Dă-mi voie să mă însor cu ea!
La vorbele băiatului, bătrâna înlemni.
La rândul său, cel de al doilea fiu, uitându-se în oglinda lui, văzu o fecioară îmbrăcată în haine albe, care-l privi cu blândețe și apoi își plecă privirea spre o floare de bujor albă, pe care o ținea în mână. Și el, uitând pentru o clipă că fata pe care o vede nu este decât în oglindă, spuse:
— Mamă, fata aceasta avea în privire ceva numai pentru mine, încât m-a mișcat… Mamă, dă-mi voie să mă însor cu ea!
Plângând și râzând de bucurie, bătrâna le spuse:
— Fiii mei, nu vă prostiți, ceea ce ați văzut nu erau decât niște umbre în oglinzi. Cum o să vă însurați cu ele?
Auzind cuvintele maică-si, feciorul cel mare fu cuprins de o mare tristețe, iar feciorul cel mic își încruntă sprâncenele cu mâhnire.
Trecură câteva zile și feciorii continuau să fie triști și îngândurați, încât biata mamă fu nevoită să le destăinuiască spusele bătrânului. Bucuroși de cele auzite, amândoi băieții hotărâră să meargă în căutarea fetelor. La trei ale lunii martie, bătrâna le spuse:
— Fiii mei, orice ar fi, nu pot să vă las să plecați amândoi! Cine știe ce primejdie vă paște…
— Frățioare, spuse feciorul cel mare, lasă-mă pe mine să plec primul!
— Fratele tău e mai mare decât tine, adăugă și bătrâna, trebuie să-l lași să plece el mai întâi!
La miezul nopții, feciorul cel mare ieși în curte și, îndreptând oglinda spre sud-vest, se uită în ea. Deodată, în oglindă i se arătă o rază albă, care ducea până la munții din sud-vest, ce nu mai apăreau ca niște contururi, ci ca niște stânci ciudate, acoperite cu păduri dese. Și, tot privind, văzu că această rază albă se transformase într-un drum luminos. Băiatul cel mare porni îndată pe drumul ce i se arătase în oglindă.
Pe înserate, el ajunse la capătul drumului, la poalele munților. După ce mai merse puțin, el văzu o peșteră luminoasă în care ședea un bătrân înconjurat de lumină. Amintindu-și de vorbele maică-si, recunoscu în acesta pe bătrânul care-i dăruise oglinzile. Înaintând, îl întrebă cu respect:
— Bunicule, am ajuns la capătul drumului, încotro trebuie să mă îndrept spre a găsi fata din oglindă?
Bătrânul îl lăudă, zicându-i:
— Bravo, flăcăule, în sfârșit, ai venit! Fata pe care ai văzut-o locuiește pe marele munte din partea de apus a acestor munți și, pentru a ajunge la casa ei, trebuie să treci mai întâi muntele tigrilor și prăpastia monștrilor apei. Fecioara din oglindă este în stăpânirea zgripțuroaicei, care a transformat-o într-un bujor roșu și a sădit-o în grădina din spatele muntelui. Pentru ca ea să redevină ce-a fost, trebuie să pătrunzi în grădină și să îndrepți oglinda asupra ei. Și acum, după ce știi toate astea, rămâne la voia ta dacă te duci sau nu.
După ce se gândi puțin, feciorul spuse:
— Bunicule, dacă am ajuns până aici, nu mai pot să dau înapoi!
— Dacă ai curaj să te duci, eu te voi ajuta. Îți voi da un bici fermecat și un franjure de mătase și te voi învăța cum să folosești aceste obiecte, dar nu trebuie să șovăi niciun pic atunci când le folosești, îl sfătui bătrânul.
Scoase biciul și franjurele și le puse în mâna băiatului, dându-i povețe cum să le folosească și numai după aceea îi arătă drumul.
Pornind pe drumul arătat, băiatul ajunse după multe zile aproape de vârfurile muntelui, de unde, privind drept înainte, văzu cum din fața muntelui alăturat, format din stânci ciudate și acoperit cu păduri dese, se înalță o ceață neagră. După un scurt popas, se îndreptă către acest munte. Și, de ce mergea, de aceea era mai greu de mers; obstacolele deveneau din ce în ce mai mari. Când era mai obosit și cu trupul lac de sudoare, din vârful muntelui se repeziră doi tigri vărgați. Și, cât ai clipi din ochi, tigrii ajunseră în fața lui, deschizându-și gurile să-l înghită. Atunci băiatul scoase în mare grabă biciul dăruit de bătrân și, mișcându-l deasupra tigrilor, spuse:
— Tigrilor care păziți muntele, ascultați! Am venit aici să caut pe cineva care-mi este drag. Lăsați-mi calea liberă!
După ce spuse băiatul aceste cuvinte, tigrii își închiseră fălcile, își plecară capetele și o rupseră la fugă.
Ajungând și mai sus pe creasta muntelui, băiatul văzu prăpastia monștrilor apei. Nicio piatră, niciun copac, ci numai o apă cât un ocean. Coborând pe coasta muntelui, ajunse la marginea apei. Scoase îndată franjurele de mătase și, ținându-l de un capăt, îl aruncă în apă, zicând:
— Monștri ai apelor, faceți-mi o punte să trec! Trebuie s-o găsesc pe fata pe care am îndrăgit-o!
Cum termină de spus acestea, din mijlocul apei se ridicară niște monștri, unii cu coada de pește și corp de om, alții cu cap de om și corp de broască țestoasă, care apucară capătul firului și-l fixară pe celălalt mal al apei. Firul subțire se transformă într-o punte îngustă și rezistentă. Mișcându-și biciul, băiatul porni să treacă puntea, dar, când era aproape pe la jumătatea drumului, se uită în jos și văzu cum din apa verde îl priveau cu ochii roșii, holbați, monștrii. Ar fi fost mai bine dacă nu se uita, căci, văzând aceasta, își pierdu cumpătul și începu să se teamă că ar putea să cadă în apă de pe o punte atât de îngustă. Și a șovăit! În acea clipă, picioarele începură să-i tremure, capul să i se învârtească, iar puntea deveni subțire, cât un fir de ață. Băiatul căzu în apă, afundându-se în adâncuri împreună cu monștrii.
A trecut un an de când plecase de acasă. Bătrâna, văzând că nu i se mai întoarce feciorul cel mare, era îngrijorată. La trei ale lunii martie, cel de-al doilea fecior îi spuse maică-si:
— Mamă, anul trecut, în această zi, a plecat fratele meu. Acum mi-a venit și mie rândul să plec în căutarea fetei din oglindă.
Bătrâna, speriată, răspunse:
— Fiule, fiule, a trecut un an și fratele tău nu s-a mai întors. Cum de mai îndrăznești să spui că pleci?
— Mamă, fii fără grijă, îi spuse el, eu mă voi întoarce neapărat.
Bătrâna ar fi vrut să știe ce s-a întâmplat cu feciorul cel mare și-i spuse feciorului cel mic:
— Du-te, dar ai grijă de tine și să te întorci acasă chiar dacă nu găsești fata. Să afli și ce s-a întâmplat cu fratele tău.
La miezul nopții, băiatul ieși în curte și, îndreptând oglinda spre sud-vest, se uită în ea. Deodată, în oglindă i se arătă o rază albă, care se transformă într-un drum luminos, ce ducea la munții din sud-vest.
Feciorul cel mic își luă rămas bun de la bătrâna lui mamă și plecă pe drumul arătat în oglindă.
Când se crăpă de ziuă, băiatul ajunse la poalele muntelui, unde-l întâlni și el pe bătrânul înconjurat de lumină. Acesta îi dădu și lui un bici fermecat și un franjure de mătase, îl povățui și pe el cum îl povățuise pe frate-său. Apoi adăugă:
— Anul trecut, pe timpul acesta, a venit fratele tău, dar a căzut în prăpastia monștrilor apei. Hotărăște tu singur dacă vrei să-ți continui calea!
Auzind că fratele lui a căzut în prăpastie, cel de-al doilea fecior începu să plângă și spuse:
— Orice s-ar întâmpla, vreau să ajung la fata din oglindă!
Bătrânul îi arătă și lui drumul care ducea la fata din oglindă, apoi își luă rămas bun de la băiat, sfătuindu-l încă o dată să nu șovăie niciun pic când va trece puntea.
Mișcându-și biciul, băiatul trecu muntele tigrilor și ajunse la prăpastia monștrilor apei. Scoase franjurele, îl ținu de un capăt și-l aruncă în apă, spunând:
— Monștri ai apelor, am venit să caut fata din oglindă, faceți-mi degrabă o punte!
Nu apucă bine să termine de spus și din apa agitată apărură nenumărați monștri, unii cu corp de om și coadă de pește, alții cu cap de om și corp de broască țestoasă, care prinseră firul de capăt și-l fixară de celălalt mal, transformându-l într-o punte îngustă și rezistentă.
Băiatul porni pe punte pocnind din bici. Deși din apă se auzeau tot felul de zgomote ciudate, el nu privi în jos și merse mai departe pe punte, sigur de sine. După ce a trecut puntea, merse munte după munte, până ce văzu o casă înconjurată de copaci bătrâni. Când ajunse acolo, simți un miros plăcut.
Băiatul, urmând sfatul bătrânului, se îndreptă direct spre grădina din spate. Peste zidurile ce împrejmuiau grădina își întindeau ramurile tot felul de copaci înfloriți, dar el nu le luă în seamă. Plesni din bici și acesta se transformă de îndată într-o scară de frânghie pe care, urcând, pătrunse în grădină. Apoi frânghia se prefăcu din nou în bici.
În mijlocul grădinii, găsi bujorul roșu și bujorul alb, așa cum îi spusese bătrânul, înfloriți și plini de parfum. Băiatul îndreptă oglinda spre bujorul cel alb și spuse:
— Fată-n alb!
Și deodată bujorul alb se transformă în fata pe care o văzuse în oglindă. Bucuros, băiatul îi spuse:
— Fată-n alb, pentru tine am venit până aici, vrei să mă urmezi?
Fata îl măsură din cap până-n picioare, chipul i se lumină de bucurie, dar, întorcându-se spre bujorul roșu, fața i se întunecă și lacrimi ca niște perle începură să șiroiască din ochii ei.
— Cum m-aș îndura s-o părăsesc pe sora mea în roșu! Chiar dacă noi vom scăpa din mâinile zgripțuroaicei, eu voi rămâne pentru totdeauna mâhnită!
La auzul acestor cuvinte, bujorul roșu începu să-și scuture petalele una câte una, ca niște lacrimi care cad.
Băiatul, întristat, înțelese că bujorul cel roșu e fata după care plecase fratele său. Dar cum s-o transforme în om dacă nu avea oglinda fratelui său? Fata-n alb spuse deodată:
— Să mergem în casă, deoarece e timpul să se întoarcă zgripțuroaica!
Cum intrară în casă, zgripțuroaica și ajunse în curtea din față. Uitându-se printr-o crăpătură, băiatul văzu că zgripțuroaica era îmbrăcată și împodobită, dar avea fața și mâinile acoperite de păr. Aceasta se opri în curte și de acolo începu s-o ocărască pe Fata-n alb:
— Nemernico! Cine ți-a redat înfățișarea? Cine ți-a îngăduit să ascunzi străini în casă?
Și, lovind cu picioarele în ușă, își prinse poalele și începu să le agite, stârnind un vânt puternic, care cuprinse toată încăperea. Dar oricât se întețea vântul, fata, fiind sub puterea oglinzii, nu mai putu fi transformată în floare. Văzând aceasta, zgripțuroaica se prefăcu bucuroasă și spuse:
— Tu ești un copil bun, Fată-n alb, și băiatul acesta îmi place. Îți dau binecuvântarea să te măriți cu el.
Băiatul și Fata-n alb nu răspunseră. Atunci zgripțuroaica adăugă:
— Știi că avem cirezi de cămile și cai, vaci și oi și mi-e teamă că în noaptea asta vom fi prădați. Să meargă flăcăul cu mine să mă ajute, iar mâine veți pleca împreună.
După ce zise aceasta, zgripțuroaica se îndepărtă.
Amărâtă, Fata-n alb spuse:
— Zgripțuroaica vrea să te piardă. Nu are niciun fel de cirezi. S-a dus să cheme animalele sălbatice, să te sfâșie.
Băiatul o liniști, spunându-i:
— Nu te teme, am biciul fermecat și nimeni nu va putea să se apropie de mine.
Zgripțuroaica îl duse pe băiat pe un munte golaș și se făcu nevăzută. Se lăsase noaptea. Tot muntele era acoperit cu ciulini și nu se vedea nici urmă de cămile sau cai, vaci sau oi. După puțin timp, în întunericul care-l înconjura, începură să licărească nenumărați ochi. Veniseră fiarele, dar niciuna nu cuteza să se apropie de băiat. Băiatul căută un loc mai neted și stătu acolo până a doua zi dimineața.
Zgripțuroaica, văzând că băiatul e teafăr, începu să plângă, punând la cale altceva:
— Eu nu mai pot de dragul acestei fete și, după ce va pleca, am să mor de dorul ei. Nu mă pot despărți de ea, merg și eu cu voi.
Auzind-o, Fata-n alb ghici că zgripțuroaica va căuta să-i piardă pe drum și, cu multă căldură în glas, spuse:
— Bine te-ai gândit, și eu doresc acest lucru. Dar, la vârsta ta, ai să te obosești de moarte mergând alături de noi, tinerii. Tu ai puterea să te mărești sau să te micșorezi. Dacă te faci mai mică, noi te vom vârî în vaza aceasta de aramă, pe care vom purta-o în spate și astfel nu te vei obosi, ba, dimpotrivă, în vază vei putea chiar să și dormi, dacă vrei.
Zgripțuroaica, hotărâtă să le vină de hac celor doi, se făcu îndată cât un șoarece de mică și intră în vază, fără să stea prea mult pe gânduri. Atunci tinerii astupară în grabă gura vazei și o porniră la drum.
Ajungând la prăpastia monștrilor apei, aruncară vaza în apele verzui. Apoi, Fata-n alb se așeză pe malul apei și începu să plângă.
— Zgripțuroaică afurisită! Ne-ai chinuit în fel și chip pe mine și pe sora mea și ne-ai transformat apoi în flori. Surioară, cum să te părăsesc? Când ne vom revedea oare?
Și plânse Fata-n alb, plânse, iar lacrimile-i șiroiau ca niște șuvoaie, iar din copaci cădeau picuri ca de rouă.
Băiatul începu să se gândească la fratele său și-l apucă plânsul și pe el. Și, deodată, apa începu să strălucească și ceața cea neagră deveni albă, împrăștiindu-se încet-încet în cele patru zări.
Atunci coborî din văzduh, în cercul său luminos, bătrânul. Și apucând sceptrul cu cap de dragon arătă spre apă, zicând:
— Monștri ai apelor, scoateți-mi degrabă la mal pe fratele cel mare al acestui băiat!
Nici nu apucă să termine de spus, că monștrii, cei cu coadă de pește și corp de om și cei cu cap de om și cu corp de broască țestoasă, îl ridicară deasupra pe feciorul cel mare. Bătrânul făcu un semn asupra lui și acesta clipi din ochi și zise:
— Am visat oare? Ce mult am dormit!
Băiatul cel mic, văzându-și fratele, îl îmbrățișă cu căldură.
Bătrânul se ridică apoi în văzduh și se făcu nevăzut.
Plecară cu toții în grădină și feciorul cel mare îndreptă oglinda asupra bujorului roșu; îndată, acesta se prefăcu într-o fecioară îmbrăcată în roșu, așa cum o văzuse în oglindă. Fata-n roșu îl privi cu dragoste și-i zâmbi.
După multe peripeții, amândoi feciorii ajunseră acasă, cu fetele din oglinzi. Făcură două nunți deodată și apoi împreună cu mama lor petrecură zile multe și fericite.
Traducere de Eufrosina Dorobanțu
Povești nemuritoare nr. 18 (1975) și 38 (1997), Editura Ion Creangă, București
Kang – pat chinezesc construit din cărămidă și lut, care se încălzește pe dedesubt.
Credință populară chineză după care mirii erau legați de firul roșu al soartei.
