de Edmondo de Amicis
Numai unul singur dintre noi era în stare sa rada cand Derossi rostea cuvantarea asupra înmormantarii regelui Victor Emanuel, și Franti rase.
Nu pot sa-l sufar, pentru ca este un rautacios. Cand vreun parinte vine la școala, ca sa se planga de fiul sau și cere ca sa fie pedepsit, el se bucura. Cand unul din noi plange, el rade. Tremura de frica lui Garrone și bate pe Zidaraș, pentru ca este mic; necajește pe Coressi pentru ca are o mana usca-ta; cuteza chiar sa-și rada de bietul Robetti, pentru ca umbla în carje, își bate joc de sarmanul Precossi, pe care toți îl res-pecta. Întarata mereu pe cei mai slabi decat dansul și, cand se bate cu ei, se îndarjește și da fara mila. Are fruntea în-gusta și mica, ochii tulburi și înfundați, de-abia se vad de sub cozorocul șepcii; în sfarșit, are o înfațișare respingatoare.
Lui nu-i pasa de nimeni, nu se teme de nimica, rade în fața profesorului, fura cat poate și tagaduiește fara sa cli-peasca macar. Se cearta mereu cu cate cineva; vine la școala cu andrele, ca sa înțepe pe vecini; își rupe nasturii de la hainuța și îi rupe și pe ai altora, ca sa-i joace în arșice. Car-țile, caietele, ghiozdanul, totul este murdar și rupt; linii cio-canite, condeiele roase, unghiile mancate, hainele unse și numai rupturi facute în bataile cu baieții.
Am auzit ca mama lui este bolnava din cauza supararilor ce-i aduce și ca tatal sau l-ar fi gonit de trei ori de acasa.
Biata mama vine din cand în cand, sa întrebe de purtarea fiului sau și pleaca plangand. El uraște școala, uraște pe ca-marazi și pe profesor. Profesorul se face cateodata, ca nu-i vede mișeliile și atunci e și mai rau. A încercat sa-l ia cu binișorul: degeaba! El își bate joc de dansul. I-a vorbit cu asprime; el și-a acoperit ochii cu mainile, prefacandu-se ca plange, și radea. A fost alungat din școala pe trei zile, drept pedeapsa, dar s-a întors și mai rautacios, și mai obraznic. Derossi îi zise o data:
— Ia astampara-te frate, nu vezi ca mahnești pe profesor!
El amenința ca îl împunge cu o andrea în pantece. În sfarșit, azi dimineața a fost gonit din școala ca un caine.
Pe cand profesorul îi da lui Garrone, sa copieze nara-țiunea lunara din ianuarie „Micul toboșar sard”, el azvarli pe scanduri o plesnitoare, care spargandu-se, rasuna ca o detu-natura de pușca. Toți tresariram. Profesorul sari în picioare și striga:
— Franti, ieși din școala!
El raspunse:
— N-am aruncat eu! Și radea.
Profesorul repeta:
— Ieși afara!
— Ba nu ma mișc deloc! raspunse Franti obraznic.
Atunci, profesorul își pierdu cumpatul: se repezi la el, îl apuca de braț și îl scoase din banca. El se zvarcolea, scrașnea din dinți, însa profesorul izbuti sa-l tarasca pana la director, apoi se întoarse în clasa și se urca pe catedra, apucandu-și capul între maini. Era așa de obosit și de trist, încat ne era mila, cand ne uitam la dansul.
— De treizeci de ani de cand dau lecții, nu mi s-a întamplat așa ceva! zise el cu întristare. Nu se auzea o rasuflare. Mai-nile îi tremurau de manie și dunga-i de pe frunte parea și mai adanca; s-ar fi zis ca e o rana.
Bietul profesor! Tuturor ne parea rau de tulburarea lui.
Derossi se ridica și zise:
— Sa nu va întristați, domnule profesor; noi va iubim!
Atunci, fața i se însenina puțin și ne zise:
— Sa urmam lecția, copii!
