Trăiau odată, în vremuri uitate, un împărat și o împărăteasă care nu mai erau demult tineri. Dar cu toate că soarta nu se îndurase să le hărăzească un urmaș, iar ei nu se mai aflau în putere, nu trecea zi lăsată de bunul Dumnezeu în care să nu se tânguie amândoi: „Oh, cât de gol ne e palatul și ce fericiți am fi de-am avea și noi un copil!” Însă pruncul cel râvnit se lăsă așteptat multă vreme…
Dar iată că într-o bună zi, pe când împărăteasa se scălda în apa unui pârâiaș de munte, o broască mare sari dintr-odată pe prundișul malului, și îi grăi astfel:
– Află măria-ta că-ți va fi îndeplinită dorința. Până nu se încheie anul, vei aduce pe lume o fetiță!
Iar spusele broaștei se împliniră întocmai! Împărăteasa născu o fetiță atât de frumoasă încât împăratul nu își mai încăpea în piele de bucurie. Dar cum era un om tare generos, ce dorea să se mai bucure și alții de fericirea ce dăduse peste dânșii, împăratul puse la cale o mare petrecere. Și la petrecerea aceasta, împăratul nu chemă numai rudele, prietenii ori cunoscuții, ci și pe preacinstitele ursitoare. Gândind, de bună seamă, ca astfel să câștige întreaga lor bunăvoință și grijă față de soarta copilei.
În toată țara aceea trăiau treisprezece ursitoare, dar pentru că împăratul nu avea decât douăsprezece talere de aur, în care le putea servi bucatele, una din ele nu fu poftita la ospăț.
Petrecerea se prăznui cu mare strălucire, iar când se apropie de sfârșit, ursitoarele prezente la petrecere înzestrară copila cu cele mai alese daruri. Una îi hărăzi să se bucure de virtute, a doua de frumusețe, a treia de bogăție. Și tot așa, pe rând, ursitoarele îi dăruiră tot ceea ce și-ar putea dori vreodată un om pe această lume.
Însă, în clipa în care cea de-a douăsprezecea ursitoare tocmai își sfârșea urarea, apăru val-vârtej și cea de-a treisprezecea ursitoare, numai foc și pară de supărare. Pesemne, venise să se răzbune pentru că nu fusese poftită și ea la serbare. Și, fără ca măcar să arunce vreo privire cuiva, rosti cu glas tunător:
– În ziua în care domnița va împlini cincisprezece ani, să se înțepe cu un fus și să moară!
Apoi, fără să mai adauge vreun cuvințel, le întoarse tuturor spatele și părăsi pe dată sala tronului. Auzind-o, toți cei prezenți la petrecere încremeniră de spaimă. Însă, cea de-a douăsprezecea dintre ursitoare, cea care nu își isprăvise de rostit urarea, se apropie de leagănul fetiței și, fiindcă nu îi stătea în putere să ridice blestemul, ci doar să-l mai îndulcească nițel, glăsui astfel:
– Să nu moară totuși, ci să cadă într-un somn adânc care să țină o sută de ani!
Împăratul, care dorea din tot sufletul s-o ferească pe iubita-i copilă de năpasta blestemului, dădu numaidecât poruncă să se pună pe foc toate fusurile din împărăție.
În tot acest timp, fetița creștea și însușirile cu care o înzestraseră ursitoarele își arătau roadele cu prisosință: era atât de frumoasă, de cuminte, de prietenoasă și de înțeleaptă, încât oricine o îndrăgea de cum îi era dat s-o vadă.
Se întâmplă însă ca tocmai în ziua în care domnița împlinea cincisprezece ani, împăratul și împărăteasa să fie plecați de acasă. Astfel că fata rămase singură în palat. Și ca să-și mai treacă urâtul, luă la rând iatacurile castelului.
Zăbovi ea prin tot felul de odăi, care mai de care mai dichisite, colindând castelul în lung și în lat, după pofta inimii, ceasuri întregi. Până când, într-un sfârșit, ajunse și în vechiul turn. Urcă scara îngustă și întortocheată ce ducea sus și se pomeni în dreptul unei uși micuțe.
Domnița văzu că-n broască stătea vârâtă o cheie ruginită și o răsuci pe dată. Ușa sări numaidecât în lături, iar tânăra domniță intră intr-o cămăruță strâmtă, luminată palid de o fereastră mică. Acolo, fata văzu o femeie bătrână, bătrână, care torcea sârguincioasă un fuior de in.
– Buna ziua, tanti, spuse domnița. Ce faci aici?
– Iaca, torc și eu! răspunse bătrâna, dând din cap.
– Ce e aceea de se răsucește atât de repede? întrebă fata, care nu mai văzuse până atunci un fus. Apoi, luând fusul în mâna, încercă și ea să toarcă.
Dar de-abia îl atinse, că se și înțepă la un deget. Și astfel, blestemul cumplit al celei de-a treisprezecea ursitoare se împlini.
În clipa în care simți înțepătura, fata căzu pe un pat ce se afla acolo și se cufundă într-un somn adânc. Iar somnul acesta cuprinse întreg palatul: împăratul și împărăteasa, care tocmai atunci se întorseseră acasă și intraseră în sala tronului, adormiră pe loc, iar odată cu dânșii adormi întreaga curte.
Adormiră și caii în grajduri, și câinii prin cotloanele curților, și porumbeii pe acoperiș, și muștele pe pereți. Ba chiar și focul care ardea în vatră își domoli mai-întâi vâlvătaia, apoi se stinse cu totul. Friptura încetă să mai sfârâie, iar bucătarul, care tocmai se pregătea să-și apuce de chică ucenicul, fiindcă acesta făcuse o boroboață, îi dădu drumul și adormi și el. Chiar și vântul își domoli suflarea și nicio frunzuliță nu se mai mișcă în copacii din preajma palatului.
Și ce să vezi? După o vreme, de jur-împrejurul castelului începu să crească un tufăriș de mărăcini, care prinse a se înălța, transformându-se într-un gard înalt, cât un stat de om! Apoi, an după an, mărăcinișul se înălța tot mai mult până când, în cele din urmă, cuprinse toți pereții castelului, ajungând la căpriori. Ba se mai întinse și pe deasupra, de nu mai puteai vedea nimic, nici măcar steagul de pe acoperișul palatului.
Între timp, vestea despre frumoasa din pădurea adormită – căci așa o numeau toți acum pe tânăra domniță! – se răspândise-n lumea largă. Și, din timp în timp, se găsea câte un fiu de crai care încerca să străbată tufărișul de mărăcini și să pătrundă în palat.
Dar de răzbit, nu răzbea niciunul, din pricină că mărăcinii se prindeau laolaltă ca și când ar fi avut niște mâini ghimpoase, și nu îi lăsau să înainteze nici măcar un pas.
După amar și amar de ani, un veac nu alta, iată că prin acele meleaguri răsări încă un fecior de împărat. Înainte de a ajunge la castel însă, acesta avu norocul să se întâlnească cu un bătrân gârbovit de ani. Iar acesta îi vorbi de gardul de mărăcini ce împrejmuia palatul de atâția amar de ani. Apoi, îi mai zise că în palat dormea adâncită într-un somn adânc, de vreo sută de ani, o fiică de crai, frumoasă cum nu se mai afla alta pe lume. Îi mai povesti că tot de atunci dorm și împăratul, și împărăteasa, și toți curtenii. Și mai auzise bătrânul, de la bunicul lui, că mulți feciori de crai se perindaseră pe-acolo, încercând să ajungă în palat prin tufărișul de mărăcini, dar că toți își găsiră sfârșitul acolo, agățați printre spini.
Tânărul crai îi mulțumi bătrânului pentru cele ce îi povestise, dar adăugă cu mândrie:
– Mie nu mi-e teamă! Și am să mă duc s-o văd chiar acum pe frumoasa adormită. Chiar de-ar fi ca din această pricină să-mi pierd viața!
Oricât încercă bătrânul cel omenos să-l abată pe flăcău de la acest gând, nu izbuti, căci acesta era neînduplecat în hotărârea lui.
Se nimeri însă ca tocmai atunci să se împlinească cei o sută de ani. Așadar, sosise ziua în care frumoasei adormite îi fusese sortit să se trezească din somnul ei lung și greu. De aceea, când feciorul de împărat se apropie de tufărișul de mărăcini, nu îi veni să își creadă ochilor când văzu cum aceștia se preschimbară pe dată în puzderie de flori mari și frumoase, ce se dădeau la o parte din calea lui, lăsându-l să treacă nevătămat. Și după ce trecu fiul de crai, văzu cărarea cum se strângea din nou și cum florile se preschimbau iarăși în zidul ghimpos, de nestrăbătut, de mai-înainte.
În curtea palatului, feciorul de împărat văzu o mulțime de cai și de ogari ce dormeau pe lespezile de piatră ale palatului. Pe acoperiș, zări și porumbeii ce dormeau cu căpșoarele vârâte între aripi.
Și de-ndată ce intră în palat, craiul văzu muștele ce dormeau nestingherite pe pereți, iar în bucătărie, îl zări pe bucătarul ce ținea mâna întinsă, ca și cum ar fi vrut să-și apuce de chică ajutorul, dar nu mai apucase. Tot acolo, fiul de crai mai văzu și-o slujnică ce ședea pe un scăunel, având în față o găină neagră, pe care părea că abia începuse s-o jumulească. Chit că cele dintâi pene i le smulsese cu o sută de ani înainte.
Și feciorul de crai merse uimit mai departe, până ce ajunse în sala tronului. Aici îi găsi pe toți curtenii dormind un somn ca de plumb, care pe unde-l ajunsese, iar sus, pe tron, dormeau împăratul și împărăteasa.
Colindă prințul ce colindă, ajungând mereu în alte încăperi, fără să se oprească măcar o clipă. Văzu că tot palatul era cufundat într-o tăcere atât de adâncă, încât, dacă erai atent, îți puteai auzi răsuflarea ori bătăile inimii. În cele din urmă, se întâmplă ca flăcăul nostru să ajungă în turn și să deschidă ușa cămăruței în care dormea tânăra domniță.
De cum o văzu, feciorul de împărat o găsi atât de frumoasă încât nu-și mai putu lua ochii de la dânsa și, aplecându-se, o sărută.
De îndată ce-o atinse cu buzele, frumoasa adormită clipi mărunt, deschise ochii și îl privi cu drag. Coborâră apoi amândoi din turn și, ca la un semn, împăratul și împărăteasa se treziră și ei, alături de toți ceilalți curteni. Se priveau unii pe alții, mirați, și mai-mai că nu le venea să își creadă ochilor.
Caii din curte se ridicară în două picioare și începură să își scuture coama; ogarii săriră sprinteni în sus, dând veseli din coadă și gudurându-se; porumbeii de pe acoperiș își scoaseră căpșoarele de sub aripi și, rotindu-și privirile-n zare, își luară zborul. Muștele începură să se miște pe pereți bâzâind întruna; focul din bucătărie se dezmorți și își înteți vâlvătaia, mâncarea de pe plită porni să clocotească, friptura prinse iar să sfârâie, iar bucătarul îi trase o palmă zdravănă ucenicului său, care începu să țipe ca din gură de șarpe. Iar slujnica se apucă de jumulit găina și n-o mai lăsă din mână până nu-i smulse toate penele…
Apoi se prăznui cu mare strălucire și alai nunta feciorului de crai cu frumoasa adormită din pădure, care trăiră fericiți până la sfârșitul zilelor lor.
