Au fost odată un bărbat și o femeie în vârstă, foarte harnici, dar fără copii. Era pe vremea vitejilor samurai din timpul Shogunului Yeasu Tokugawa din îndepărtata Țară a Soarelui Răsare. Cei doi și-au dorit toată viața lor un băiat care să le fie sprijin la bătrânețe, dar Cerul nu i-a învrednicit cu această bucurie.
Într-o dimineață, un pelerin, care poposise la ei peste noapte, i-a sfătuit să meargă la altarul Tagata din Komaki, la nord de Nagoya. El le-a spus:
— După ce veți depune ofrandele, să vă rugați trei zile, dimineața și seara, cerându-i lui Dumnezeu să vă binecuvânteze cu un fiu. Este un ritual care trebuie îndeplinit, dar, cu siguranță, veți fi răsplătiți.
— Va fi o bucurie să ne rugăm. Vă mulțumim pentru sfatul înțelept!
După ce s-au rugat trei zile și trei nopți, așa cum fuseseră îndrumați de pelerin, un călugăr de la altar le-a dat un bob de orez, spunându-le:
— Dacă inima vă este bună și cugetul curat, Cerul vă va îndeplini dorința. Când veți ajunge acasă, așezați bobul de orez într-o coajă de fistic (este asemănătoare cu o luntre mică) în care să puneți rouă de pe crizantema regală. Aveți grijă, ca timp de 9 zile, luna să se oglindească în roua din luntre și să învăluie bobul în razele-i argintii. Zis și făcut! Cei doi au luat prețiosul bob, ce era înfășurat într-o cămașă (coajă) și l-au așezat, cu delicatețe, într-o punguță galbenă dintr-o mătase fină. De ce galbenă? Pentru că aurie este și crizantema regală.
Când au ajuns acasă, era noapte deja. După ce au mâncat, au făcut planul pentru a doua zi, apoi s-au culcat. În zori, s-au trezit, s-au spălat pe ochi și, pe nemâncate, au pornit să culeagă rouă în coajă de fistic. Nici nu apucase soarele a se înălța, că ei deja adunaseră rouă. Și, cu grijă să nu verse vreo picătură din prețiosul lichid, s-au întors acasă mulțumiți. Bărbatul a așezat „luntrea” (coajă de fistic) într-un loc sigur, unde ziua bobul de orez era încălzit de razele soarelui, iar noaptea, răcorit de cele ale lunii.
Timpul a trecut și, într-o dimineață, bărbatul și femeia au constatat că bobul de orez dispăruse. Pe oglinda de rouă pluteau două mici luntrițe care de fapt fuseseră „cămașa” bobului de orez. Sau coaja, cum îi spunem noi. Femeia a început a plânge și atunci s-a auzit o voce subțire, dar fermă:
— Mamă, de ce plângi?
Ea a făcut ochii mari și a întrebat:
— Cine ești?! Cine îmi spune mamă?!
— Sunt eu, fiul vostru!
Bătrâna l-a chemat pe bărbat și amândoi au privit cu mare atenție în coajă de fistic. Ascuns pe fundul uneia dintre luntrițe, se afla un băiat mic, mic, mai mic decât bobul de orez primit de la călugăr.
— De ce vă mirați? M-ați chemat și eu am venit. Mi-e foame! Vreau prăjituri, nectar, „kombu” (**) și sushi (***)!
Auzind ce dorește băiatul, părinții au rămas încremeniți. În cele din urmă, femeia s-a gândit că mierea este prelucrată în stup, din nectarul adunat de albine. Ea i-a spus bărbatului său:
— Mierea ar fi potrivită pentru hrană. Alge uscate și pește crud avem, dar cum să i le oferim? Are o guriță atât de mică! Și mânuțele îi sunt mici!
După ce s-au sfătuit îndelung, au hotărât să-i ofere o picătură de miere, două firimituri de prăjitură, o fâșie de alge și una de pește…
— Mai este o problemă, zice bărbatul.
— Care, întreabă femeia?
— Bețișoarele…
— Hmm, ai dreptate!
În fața casei înflorise un arbust care, pe lângă florile delicate, avea și spini. Era un arbust căruia, la noi i se spune merișor. Bărbatul a luat doi spini, le-a tăiat vârfulețe și cotorașele, apoi le-a lustruit cu migală. Astfel, au ieșit două bețișoare ușoare și utile. Voi știți că japonezii, în loc de lingurițe și furculițe, folosesc bețișoarele pentru a mânca? E un obicei păstrat din moși-strămoși.
Într-o zi, o albină s-a oprit din zbor și s-a așezat alături de luntrea băiatului, zicând:
— Ce băiat frumos! Se pare că e și voinic, dar îi lipsește o sabie. Și, cum sora ei mai mică pierise sub talpa unui copil neatent, a vrut să-i facă o bucurie acestui băiat micuț și drăgălaș. După ce l-a admirat un timp, i-a spus:
— Uite, îți dăruiesc un ac de albină pe care să-l folosești ca sabie. Ia-l, îți va prinde bine când vei crește!
— Arigatou (****), nobilă doamnă!
Din acea zi, Genmai a început a se antrena. Uneori își flutură sabia în dreapta și în stânga, de parcă s-ar fi luptat cu un dușman nevăzut. Alteori, transforma bețișoarele în vâsle și plutea în luntriță, făcând multe ture ca să-i crească mușchii și să devină vânjos.
În ziua în care s-a simțit puternic, le-a spus părinților că pleacă la Kyoto. Bărbatul și femeia s-au privit surprinși unul pe celălalt, au ridicat din umeri și, în cele din urmă, au spus:
— Mergi cu Dumnezeu!
La oraș, băiatul a fost angajat de un nobil că gardă de corp pentru prințesă, fiica sa. Când l-a văzut această cât de mic este, s-a îndoit de aptitudinile lui de luptător. Cu timpul însă, cunoscându-l mai bine, au devenit prieteni.
Într-o zi, pe când prințesa se întorcea de la templu, i-a apărut în față un demon mare și verde căruia i se spune „oni” (*****). În clipa aceea, Prințesa s-a crezut pierdută. Dar Genmai, dintr-o săritură, a aterizat în gura fioroasă a demonului și i-a înfipt sabia în limbă. Înnebunit de durere, demonul a luat-o la fugă. După cum știți, sabia era de fapt acul unei albine, purtător de venin. Și uite așa, viteazul Genmai a salvat-o pe prințesă din primejdia în care se afla.
Din acea zi, înainte de culcare, Prințesa se rugă ca salvatorul ei să se transforme într-un voinic mai înalt decât ea. Timpul a trecut și iată că, mare îi fu uimirea și bucuria când, în locul lui
Genmai (******), într-o zi, a întâmpinat-o un samurai, înalt și chipeș, care i-a spus:
— Sunt aici, stăpână!
Cred că vă imaginați ce a urmat: o nuntă ca în povești, la care, pe lângă numeroasele familii de nobili, au participat și bătrânii lui părinți.
Prințesa și alesul ei au fost fericiți și mai trăiesc și azi. Rouă de crizanteme pe care au băut-o în loc de apă, a fost elixirul ce le-a adus tinerețea fără bătrânețe…
* „Bob de orez”.
** Alge foarte hrănitoare pentru copii.
*** pește crud, bogat în vitamine și minerale.
**** mulțumesc.
***** Căpcăun cu gheare, coarne, păr lung și încâlcit
****** „bob de orez”.
