Erau odată doi voinici, buni prieteni, dar care se vedeau rar. Pentru că unul locuia în vestul orașului, iar celălalt în est.
Într-o zi se întâlniră din întâmplare pe stradă. Nu se mai văzuseră tare de mult. Bucuroși, s-au invitat reciproc la un pahar, să cinstească întâlnirea.
Intrară într-un birt și după două-trei pahare, unul dintre ei zise:
— Ia să cerem o listă, să vedem ce au de mâncare. Aș mânca ceva carne.
— Păi, tu ești din carne, eu sunt din carne, glumi celălalt. De ce să mai dăm banii. Hai să mâncăm din noi. Eu din tine și tu din mine.
Acuma, trebuie să vă spunem că voinicii sunt oameni cu totul deosebiți. Vorba și fapta sunt la ei totuna și nu se tem de nimic. Nici de dușman, nici de suferință.
Primul înțelese că tovarășul său a glumit. Dar, el trebuia să ia vorba în serios. Altfel, celălalt ar fi putut crede că se teme de durere.
Așa că scoaseră amândoi săbiile, fiecare tăie din celălalt o bucată și începură să mănânce. Se veseleau în continuare, beau pahar după pahar, vorbeau tare și mai tăiau o bucată, înfulecând-o. Pe fețele lor, nici urmă de durere, de suferință. Comandau mereu băutură, în timp ce sângele din ei se scurgea, șiroaie, sub masă.
Curioșii se adunară și priveau cu gura căscată la acest spectacol îngrozitor: doi oameni veselindu-se cu băutura și mâncând carne din propriile lor trupuri.
Dar cei doi voinici n-apucară să mai bea prea mult. Căzură amândoi sub masă și-și dădură sufletul, nu ca doi voinici ce erau, ci ca doi proști care nu știau să deosebească o glumă proastă de un lucru serios.
repovestită de Li Yu-Gi
Povești nemuritoare nr. 18, Editura Ion Creangă, București, 1975
