În nordul îndepărtat al Japoniei, în satul Inaghi din insula Hokaido, trăia un țăran pe nume Gombei. Nu avea nici tată, nici mamă, nici copii. Trăia de unul singur la marginea satului, într-o cocioabă, îndeletnicindu-se cu vânatul rațelor sălbatice.
În fiecare zi, Gombei se trezea până-n zori, mergea la un lac mare ce se afla nu departe de sat, așeza lațuri de salcie și multă vreme pândea rațele lângă apă. Într-o zi izbutea să prindă când trei, când două rațe, dar se-ntâmpla ca în laț să nu cadă decât o rață, iar uneori niciuna.
Odată, într-o primăvară timpurie, Gombei a venit acasă, trei zile în șir, numai cu câte o rață. În cea de-a treia seară, însă, întorcându-se de la vânătoare, începu să chibzuiască:
„În fiecare zi pun trei lațuri, veghez lângă lac din zori și până în noapte, dar prind o singură rață pe zi. Mâine, din nou va trebui să mă scol cu noaptea în cap, apoi toată ziua voi îngheța pe mal. Ce-ar fi să pun pe lac o sută de lațuri? Aș prinde dintr-un foc atâtea rațe, încât aș putea să stau o lună întreagă acasă și să mă-ncălzesc la sobă”.
În dimineața următoare, Gombei n-a mai plecat de acasă și a-nceput să împletească lațuri noi, din nuiele de salcie. A împletit el o sută de lațuri, le-a așezat pe lac și abia târziu de tot s-a dus să se culce. Toată noaptea n-a visat decât un lucru: că veneau în zbor o mulțime de rațe și toate se așezau în lațurile lui. Gombei se trezi în puterea nopții, se îmbrăcă repede și alergă spre lac. Dar pe lac nu era nicio rață. Lațurile arătau așa cum le lăsase seara. Toate erau legate cu o funie, iar capătul funiei era înfășurat de un copac. Gombei își cercetă din nou lațurile și se așeză la pândă, lângă un copac. Treptat se lumină de ziuă. Deodată începură să vină în zbor o mulțime de rațe. Se-nvârtiră în stoluri deasupra lacului, apoi o rață, după ea a doua, a treia, a patra se așezară pe apă. Și de-abia se așeza rața pe apă, că și nimerea în lațul lui Gombei. Curând, în fiecare laț era câte o rață. Numai un singur laț era gol, iar deasupra lacului zbura ultima rață. Atunci Gombei dezlegă capătul funiei de pe copac și începu s-o înfășoare ușor pe mână. Îi părea rău să scoată lațurile atâta vreme cât mai rămăsese unul gol.
„O singură rață de-aș mai prinde, aș face suta. Atunci aș strânge lațurile. Mai repede, mai repede!” își șoptea Gombei.
În curând se lumină de-a binelea și răsări soarele. De după crestele munților, razele luminoase ale soarelui cădeau pe lac, iar apa strălucea. Pe apă, rațele se agitară, bătură din aripi și toate cele nouăzeci și nouă, cu lațurile la picioare, se ridicară deasupra lacului. Gombei trase cu putere de funie, dar rațele erau mai puternice decât el: doar erau nouăzeci și nouă!
Acum nu Gombei trăgea de funie, ci funia îl trăgea pe el. Și iată că se desprinde de pământ și se ridică în aer. Cu cât zburau rațele mai sus, cu atât se ridica și Gombei. El atârna de capătul funiei și se ținea tare de ea cu ambele mâini. Lacul rămăsese departe. Gombei își mijea ochii, dar îi era frică să privească în jos. Rațele zburau tot mai sus, tot mai departe, trecând pe deasupra lacului, pe deasupra satului, pe deasupra copacilor, pe deasupra pădurii, se înălțau deasupra munților.
Deodată, funia de care atârna Gombei se rupse. Rațele zburară mai departe, iar Gombei rămase atârnat în aer. Inima îi îngheță de frică. Ar fi putut să cadă, dar nu se întâmplă nimic. Gombei se miră și, cu teamă, deschise ochii. Ce se întâmplase? Văzu că zboară prin aer. Îl luase vântul. Un vânt puternic îl purta pe Gombei deasupra pământului, deasupra pădurilor, deasupra munților, deasupra văilor, deasupra mării, departe-departe spre sud. A zburat o zi, a mai zburat una și încă una. În cea de a treia zi, vântul se mai potoli și Gombei, încet-încet, se apropie de pământ. Se uită în jos și văzu sub el acoperișuri de case și împrejur numai câmp. Pe câmp, țăranii semănau orez. Gombei se lăsă în jos, în mijlocul câmpiei. Țăranii părăsiseră lucrul și alergară din toate părțile. Gombei își mișcă picioarele și mâinile – din pricina zborului prea lung, el nu-și simțea nici mâinile, nici picioarele – apoi, politicos, dădu binețe țăranilor și-i întrebă:
— Ce sat e ăsta? Unde am nimerit?
— Acesta este satul Akano, îi răspunseră țăranii.
— Niciodată n-am auzit de un asemenea sat. Voi sunteți japonezi?
— Da, suntem japonezi. Pesemne că tu ești de departe dacă nu cunoști satul Akano.
— Eu sunt din insula Hokaido, din nordul Japoniei.
— Satul Akano este pe insula Kiusiu, în punctul cel mai de sud al Japoniei. Cum ai nimerit la noi? Și de ce ai coborât din cer?
Atunci Gombei le povesti țăranilor cum i-au ridicat rațele în aer și apoi cum l-a purtat, trei zile, vântul.
— Acum n-o să mai ajungi acasă, grăiră țăranii, ascultând povestea lui Gombei. Pentru asta, trebuie să treci multe strâmtori și mări și să străbați pe jos întreaga Japonie de la sud la nord. Mai bine rămâi aici, ne ajuți la muncă, iar noi te vom hrăni.
Gombei se gândi puțin și se învoi.
— În insula mea n-am pe nimeni. De ce nu aș rămâne la voi?
Astfel a rămas Gombei pe insula Kiusiu, în satul Akano. Îi ajuta pe țărani la muncă, semăna cu ei orezul, smulgea buruienile. Timpul trecea repede, a trecut primăvara, a trecut și vara. Orezul crescuse mare și era copt, numai bun de secerat.
Într-o zi, țăranii plecară cu secerile pe umăr și începură să secere. Gombei se apucă și el cu râvnă de treabă, când, deodată, dădu peste un spic tare gros și înalt. Gombei îl aplecă la pământ și tocmai când vroia să-l taie cu secera, spicul se îndreptă și-l lovi pe Gombei cu atâta putere, că-l aruncă în aer. Dar Gombei nu căzu pe pământ, căci din nou îl înșfăcă vântul și-l ridică deasupra câmpului.
Gombei nu se mai miră. Înțelesese dintr-o dată despre ce este vorba.
— Firește, ăsta este același vânt care m-a adus în Kiusiu. Acum vântul se întoarce și o să mă duc acasă.
De data aceasta se așeză în văzduh bine, ca să nu-i mai amorțească mâinile și picioarele. Vântul îl purtă pe Gombei deasupra pământului: deasupra pădurilor, deasupra munților, deasupra văilor, deasupra mărilor întinse, departe-departe, spre miazănoapte. O zi întreagă zbură Gombei prin aer, dar spre seară vântul se mai liniști și Gombei se lăsă încet-încet pe pământ.
„Astăzi am zburat numai o zi, iar data trecută trei zile. Înseamnă că nu am ajuns în Hokaido”, își zise Gombei. Într-adevăr, locul era necunoscut. Cât vedeai cu ochii, numai șes pustiu, nici tu casă de oameni, nici copaci, nici tufișuri. Lui Gombei i se făcu teamă. Începu să se întunece și din toate părțile se adunau nori întunecoși. Curând avea să plouă.
„Unde o să mă adăpostesc?” se gândi Gombei. Și porni degrabă mai departe. Sperase să ajungă la vreun adăpost. Deodată se împiedică de-o uriașă ciupercă albă.
„Iată ce ciuperci nemaipomenite cresc în această țară!” își zise Gombei. Dar, aplecându-se, văzu că nu era nicidecum ciupercă, ci o pălărie largă țărănească, împletită din paie de orez.
„Grozav! se bucură Gombei. Cu o asemenea pălărie n-o să mă ude ploaia.”
Ridică pălăria și vru să și-o pună pe cap, dar pălăria era prea mică. O trase mult timp de marginile largi și, în sfârșit, cu greu izbuti să și-o pună pe cap. Și ca să nu-i scape, o legă sub bărbie cu șireturile și porni mai departe.
Nu făcu nicio sută de pași, că începu să picure. Cerul se acoperise pe de-a-ntregul cu nori. Vântul încercă să-i smulgă pălăria de pe cap, dar Gombei o înțepenise, iar șireturile erau bine legate. Până la urmă, însă, vântul o ridică în văzduh și o dată cu ea și pe Gombei. Îl ridică așa de sus, că bietul om nu mai văzu sub el pământul: nici pădurile, nici munții, nici marea, ci doar norii de sub picioare. Pentru prima dată în viață, Gombei vedea norii atât de aproape. Unii erau cârlionțați, alții erau netezi, unii erau groși și pufoși, iar alții turtiți și subțiri. A zburat el așa pe deasupra norilor o zi, apoi alta. În cea de-a treia zi, vântul se potoli și Gombei începu să se apropie de pământ.
„Acum unde voi nimeri?” se întrebă Gombei.
Privi în jos și văzu că se apropia de un sat mare. În mijlocul satului se afla o pagodă 1 înaltă, cu cinci caturi. Nici n-apucă s-o
privească, așa cum ar fi vrut, că se trezi pe catul cel mai de sus și se prinse cu mâinile de vârful pagodei. Să stea așa de sus era mai înfricoșător decât să zboare.
Gombei se uită în jos, încercând să vadă dacă nu sunt trepte, dar nu se afla nicio scară. Atunci Gombei începu să strige cât îl ținea gura.
— Ajutor! Ajutor!
La strigătul lui alergară oamenii din toate casele. Tot satul se adună la pagodă. La început nimeni nu-și dădea seama de unde se auzea chemarea. Deodată un băiețel strigă:
— Pe pagodă e un om!
Oamenii se îngrămădiră în jurul pagodei, ridicându-și capetele. De jos, Gombei părea atât de mic, că de-abia putea fi zărit. Dar el privi în jos și strigă:
— Ajutor! Ajutor!
Deodată, amețind, Gombei se clătină, își desprinse mâinile de pe vârful pagodei și căzu peste țăranii care se adunaseră jos. Țăranii se îngroziră, porniră iute în toate părțile, se izbiră unii de alții cap în cap, de văzură stele verzi. De la aceste stele s-a aprins totul în jur. Au ars și țăranii și pagoda și Gombei.
Chiar și povestea noastră a ars.
Sursa: Povești nemuritoare, vol. 20, 1996 [p. 110- 118]
* Pagodă – templu la unele popoare din Orient, în formă de turn piramidal (n. red.).
