Era odată, demuuuult, într-o țară îndepărtată un prinț foarte bogat, pe nume Mohitoma. Nu ducea lipsă de absolut nimic! Avea tot tot ce și-ar fi dorit orice om din lume. Lângă el, trăia și servitorul său credincios, Torito, care îi era totodată și prietenul cel mai apropiat.
Prințul era vestit în tot ținutul pentru sufletul său bun și pentru că era nespus de viteaz. Dar cu toate bogățiile lui și viața lipsită de griji, Mohitoma nu-și găsea fericirea nicicum. Se învârtea zi de zi, cu sufletul tot mai neliniștit. Astfel, cu timpul, el a ajuns să nu se mai poată bucura de nimic.
Într-o dimineață, după ce s-a trezit, l-a chemat la el pe Torito și i-a spus:
— Am visat azi noapte balaurul de dincolo de munți. El mi-a spus că dacă vreau să fiu fericit, va trebui să pornesc în căutarea Crizantemei de Aur. Drumul până la ea este plin de primejdii neprevăzute. Iar atunci când o voi afla, să o duc unei fete de general, care trăiește departe, departe… tocmai în celălalt capăt al țării. Oamenii îi spun Floare de Piersic și este de-o frumusețe neasemuită.
— Să mergem, stăpâne! a exclamat imediat credinciosul lui servitor și prieten.
— Vrei să vii cu mine? l-a întrebat prințul.
— Da! strigat cu hotărâre Torito.
— Dar știi că vom întâlni multe primejdii până acolo?
— Chiar dacă aș ști că voi muri, tot voi veni fără să stau pe gânduri!
Astfel prințul, împreună cu prietenul său credincios au pornit la drum în dimineața următoare.
Spre seară, au ajuns într-o pădure și se gândeau unde vor dormi. Dar chiar în momentul în care începeau să-și facă griji de umbrele nopții ce se lăsă, în fața lor a apărut un templu părăsite, în ruine. Cei doi s-au bucurat! Au găsit repede un loc unde să se aciuiască și să se poată odihni în urma lungului drum parcurs în ziua ce tocmai se încheia.
Dimineața, credinciosul servitor s-a trezit înainte de ivirea zorilor și s-a gândit să pornească prin pădure, să caute fructe, atât pentru el, cât și pentru stăpânul său. Erau amândoi înfometați.
Tot mergând și căutând fructe, el nu a observat însă că s-a îndepărtat cam mult de ruinele templului. Și-a dat seama de această abia când cerul s-a întunecat, iar el a vrut să se întoarcă cât mai repede la adăpostul ruinelor.
Pentru că foarte repede cerul s-a acoperit de nori negri, care au adus cu ei tunete și primii stropi de ploaie, Torito a căutat un adăpost mai apropiat. Astfel, în fugă lui, el s-a trezit în fața unei porți imense, ce se afla într-un zid atât de înalt încât nu i se vedea capătul ce se pierdea în cer, dincolo de norii întunecați. A alergat repede înspre uriașa poartă, dar a încremenit! Poarta era păzită de niște balauri înfricoșători! Dar balaurii dormeau adânc.
Torito, împins de furtuna ce devenea tot mai puternică, a decis să se strecoare pe lângă ei și să intre pe poartă. Și a reușit să treacă neobservat de acei balauri îngrozitori! Dar… când a pășit dincolo de poartă imensă… s-a trezit într-o încăpere nesfârșită, în care erau absolut toate vietățile de pe pământ! Torito a descoperit acolo animale și păsări, ce stăteau laolaltă perechi-perechi: vulturi, elefanți, lupi, rinoceri, lei, șerpi, cocoși, maimuțe, câini, girafe, urși, cai și multe alte viețuitoare.
La început s-a speriat foarte tare! Dar, după o vreme, el a observat că nici animalele fioroase și nici cele care erau mai puțin înfricoșătoare nu se aruncau spre el și nu se urnesc din loc. Stăteau nemișcate. Astfel că Torito a respirat ușurat și s-a mai liniștit.
Pentru că era obosit din cauza nopții nedormite între ruine, dar și a drumului prin pădure, el a căscat lung. Spre surprinderea lui, a observat că toate animalele au căscat împreună cu el! De această dată, tânărul servitor s-a speriat foarte, foarte tare și a scos un strigăt, din pricina fricii ce îl cuprinse. Atunci… animalele și păsările au început și ele să strige, fiecare în limba sa, făcând o hărmălaie de nedescris!
Torito nu a mai suportat acea mare gălăgie și și-a pus mâinile la urechi, strigând:
— Ajunge! Ajunge!
Spre surprinderea lui, deodată s-a făcut liniște. Vietățile au încetat să mai strige. Din nou a respirat ușurat și a căutat cu privirea în continuare.
Ochii lui au descoperit o altă sală, spre care s-a îndreptat degrabă, sperând să găsească ceva de mâncare. Îi era foame, pentru că furtuna îl gonise tocmai în timp ce căuta fructe de pădure. Dar… deznădăjduit, a găsit în acea încăpere doar o masă, pe care se afla o coală mare de hârtie cu ceva scris pe ea.
Cu pași șovăitori, Torito s-a apropiat și a citit rândurile așternute pe ea: „Cine va avea curajul să salveze de vraja toate viețuitoarele din cealaltă sală, va face o faptă bună și va fi binecuvântat cu mult noroc în viața” – a citit el.
Fără să stea pe gânduri, a spus repede:
— Voi face această faptă bună! Vreau să eliberez de vrajă acele viețuitoare sărmane! Dar norocul doresc să aparțină stăpânului meu, nu mie.
Imediat ce a terminat de rostit aceste cuvinte, s-a trezit înconjurat de toate animalele și păsările din sala învecinată și care săreau în jurul lui de bucurie, strigând:
— Ne-ai scăpat, milostivule om! Ne-ai scăpat de vrajă! Nu vom uita niciodată ce-ai făcut pentru noi!
În toată acea bucurie, de picioarele lui s-a apropiat un cățeluș mic și alb, pufos și cu ochii negri, strălucitori.
— Ia-mă, te rog, cu tine! l-a rugat acesta. Vreau să fiu cățelușul tău.
Torito a acceptat și astfel, împreună cu noul său prieten, s-a înapoiat la ruinele templului din pădure. Când a ajuns, el i-a povestit stăpânului său toate peripețiile prin care trecuse.
După un timp, cei doi au pornit din nou la drum. Cățelul cel pufos a luat-o înaintea lor, de parcă vroia să le arate drumul. Și așa… au ajuns la un palat, unde au fost primiți cu tot fastul din lume! Stăpânul acelui loc i-a rugat să rămână cu el cel puțin un an de zile, pentru că se plictisea foarte, foarte tare.
Bineînțeles că cei doi au fost serviți cu cele mai gustoase mâncăruri și cele mai alese vinuri. Micuțul cățel nu a fost nici el uitat. A primit o porție uriașă de hrană, care ar fi săturat trei dulăi!
Torito era foarte fericit! Astfel că el i-a spus lui Mohitoma:
— Este minunat acest loc! Ar fi grozav să rămânem aici cel puțin câteva săptămâni și să ne bucurăm de găzduirea ce ni se oferă.
— Nu, nu! I-a răspuns prințul. Mâine dimineață vom porni din nou la drum. Acest palat este un loc al ispitelor și văd bine că tu nu li te poți împotrivi la fel de ușor ca primejdiilor de-afară.
Servitorul n-a mai spus nimic, astfel că a doua zi dimineață au pornit din nou la drum, împreună cu micul cățel, care era foarte fericit și mergea în fața lor. După ce au mers mai mult timp, au dat peste un tărâm pustiu, unde nu există nicio casă, niciun arbore, nici măcar un fir de iarbă, Dar ei nu s-au speriat și au continuat să urmeze cățelul.
În fața lor, la un moment dat a apărut un bătrân ce tremura din tot trupul. Era dus de spate, îmbrăcat în haine zdrențăroase și avea barbă albă, lungă până la pământ.
— Ce mă bucur că mai văd și eu suflare de om! Le-a spus moșneagul de cum i-a văzut.
— Dar ce faci aici, moșule, prin aceste ținuturi atât de aprige? L-a întrebat Mohitoma.
— Păi fiule, când am călcat pe-aici aveam doar douăzeci de ani și eram pe-atunci un tânăr frumos și voinic. Nimeni nu mai călcase până atunci acest pământ uitat de timp.
— Dar de ce ai venit până aici? l-a întrebat și Torito.
— În căutarea Crizantemei de Aur, i-a răspuns moșneagul.Blestemată să fie!
Cei doi, prinț și servitor, s-au privit. Apoi Mohitoma a rostit:
— Și noi am venit în căutarea Crizantemei de Aur.
— Fugiți! Fugiți cât vă țin picioarele! A strigat bătrânul zdrențăros. Altfel veți ajunge ca mine și tot nu veți găsi nimic!
Dar ei nu l-au ascultat. Călăuziți de cățelul alb și pufos, au pornit mai departe prin pustiu. Așa că… au mers tot înainte și au dat peste ținuturi și mai aprige. Timp de câteva zile au umblat, sfâșiați de foame și de sete, pentru că niciunde în jurul lor nu exista nimic altceva decât pământ sterp.
După ce-au mai mers un timp, deodată Mohitoma a strigat:
— Crizantema de Aur! Uite-o, e acolo, în fundul prăpastiei!
Și fără să mai stea pe gânduri, a început să coboare, fără să se teamă că s-ar putea prăbuși în hău și să moară zdrobit de stânci. La fel de curajoși, Torito și cățelul l-au urmat imediat.
Când au ajuns cu bine în fundul prăpastiei, au văzut de-aproape minunată Crizantema de Aur. Dar… s-au oprit speriați, atunci când au dat cu ochii de vietățile înspăimântătoare ce păzeau frumoasă floare. Acolo erau lei și tigri fioroși, șerpi veninoși și urși cu colți uriași.
Însă… când aceștia i-au zărit pe Torito și cățelul alb, s-au dat la o parte și i-au permis lui Mohitoma să rupă Crizantema de Aur. În acel moment, toate suferințele lor au luat sfârșit!
Pornind pe drum mai departe, au întâlnit în cale ținuturi îmbelșugate, pline cu de-ale gurii și apă. Astfel ei au ajuns cu bine la casa frumoasei Floare de Piersică, iar prințul a cerut-o de soție, după ce i-a dăruit Crizantema de Aur. Fata a acceptat și… au trăit fericiți până la sfârșitul zilelor lor.
