de Edmondo de Amicis
În dimineața unei zile ploioase de martie, un baiețel îm-bracat țaranește, ud pana la piele și stropit de noroi, cu o le-gatura de rufe la subțioara, batu la poarta unui spital din Neapole. El dete portarului care îi deschise, o scrisoare și-l întreba de tatal sau. Avea un chip frumos, oval și oacheș, niște ochi negri, ganditori, și printre buzele lui groase și puțin desparțite una de alta, se zareau doua randuri de dinți albi ca laptele.
Venea dintr-un sat din împrejurimile Neapolelui. Tatal sau, care plecase de acasa cu un an mai înainte, ca sa caute de lucru în Franța, se întoarse în Italia, debarcase de curand la Neapole și se îmbolnavise îndata foarte greu; abia putuse sa înștiințeze familia despre întoarcerea și intrarea lui în spital. Nevasta sa, disperata la primirea unei astfel de știri, neputand sa se miște de acasa, pentru ca avea o copila bol-nava și da sa suga unui baiețel, trimisese la Neapole pe baiatul cel mai mare, spunandu-i sa îngrijeasca el de tata, cum zice poporul napolitan, întocmai ca și noi, romanii.
Portarul, uitandu-se în treacat la scrisoare, chema pe un infirmier și-i zise sa duca pe baiat la tatal sau.
— Ce tata? întreba infirmierul.
Baiatul, de frica sa nu-i spu-na vreo veste rea, dete numele tatalui sau. Infirmierul nu-și aducea aminte de nume.
— Un batran lucrator care a venit din strainatate? întreba el.
— Da, un lucrator, zise baiatul îngrijit, nu tocmai batran. Venit din strainatate, da!
— Cand a intrat în spital? întreba infirmierul.
Baiatul arunca o privire pe scrisoare.
— Sunt vreo cinci zile, mi se pare!
Infirmierul statu puțin pe ganduri; pe urma, ca și cum și-ar fi amintit, așa deodata zise: Ah! Da, da, e în al patrulea salon; patul din fund.
— E rau bolnav? Cum îi e? întreba îngrijorat, baiatul.
Infirmierul se uita la el fara sa-i raspunda. Pe urma îi zise:
— Vino cu mine!
Suira doua scari, trecura printr-un coridor lung și intrara într-un salon, în care se aflau doua randuri de paturi.
— Vino! îi zise infirmierul, intrand. Baiatul prinse inima și intra, uitandu-se cu sfiala la bolnavii palizi și ofiliți. Unii din ei țineau ochii închiși, parca ar fi fost morți; alții priveau în sus cu niște ochi mari, deschiși, ca aiuriți; mulți din ei se vaitau ca niște copii. Odaia era întunecoasa și aerul încarcat cu mirosuri tari de doctorii. Doua surori de caritate umblau printre paturi cu sticluțe în maini.
Cand ajunse în fundul odaii, infirmierul se opri la capa-taiul unui pat, deschise perdelele și zise:
— Uite, aici e tatal tau!
Baiatul izbucni în plans și lasand jos legatura ce o avea, pleca ușor capul pe umarul bolnavului și-l lua de mana ce statea întinsa și nemișcata peste plapuma. Bolnavul nu se mișca deloc. Baiatul se ridica, se uita la tatal sau și începu sa planga cu hohot. Atunci, bolnavul deschise ochii și-l privi lung, ca și cum l-ar fi recunoscut, dar buzele sale nu se mișcara.
Bietul tata, ce mult se schimbase! Copilul nu l-ar fi recu-noscut niciodata.
Parul i se albise, barba îi crescuse, obrazul îi era umflat și roșu ca ficatul, pielea întinsa și lucioasa, ochii mici, buzele groase, în fine un chip schimonosit de tot. Nu mai ramasese din obrazul sau decat fruntea și arcul sprancenelor. Rasufla greu.
— Tata! Draga tata! îi zise baiatul; eu sunt, nu ma mai cu-noști? Eu sunt, Francisco, baiatul dumitale; am venit de la țara, mama m-a trimis ca sa îngrijesc de dumneata. Uita-te bine la mine, nu ma mai cunoști? Spune-mi macar o vorba. Bolnavul închise iar ochii.
— Tata! Tata! Ce ai? Sunt Francisco, fiul dumitale!!
Bolnavul nu se mișca deloc și rasufla greu de tot. Atunci, baiatul, plangand, lua un scaun, se așeza în fața bolnavului și nu-și mai ridica ochii de pe chipul tatalui sau.
El se gandea:
— Trebuie sa vina doctorul, la vizita, o sa-l întreb ce are tata, doar mi-o spune ceva. Și ramase pe ganduri, foarte trist, aducandu-și aminte o mulțime de lucruri despre bunul sau tata.
Își aminti ziua plecarii lui spre Franța, cea din urma sarutare pe vapor, speranțele ce toata familia pusese în acea calatorie, disperarea mamei sale, la sosirea scrisorii. Se gan-di la moarte, își închipui ca-l vede pe tatal sau mort, pe mama sa îmbracata în negru, familia toata ajunsa în saracie. Era de mult timp cufundat în aceste ganduri, cand o mana ușoara îl atinse pe umar; el tresari; era o sora de caritate.
— Ce are tata? întreba el, pe data.
— Este tatal dumitale? îi zise sora cu blandețe.
— Da, este tatal meu, dar spune-mi, te rog, ce are?
— Prinde inima, copile! O sa vina acum doctorul, îi raspun-se sora, care se departa fara sa mai adauge ceva.
Dupa o jumatate de ora auzi sunetul unui clopoțel.
Doctorul intra îndata, însoțit de un asistent; sora și un infirmier umblau în urma lor.
Începura vizita, oprindu-se la fiecare pat. Așteptarea aceea i se parea veșnica baiatului și la fiecare oprire suferința lui creștea.
În fine, ajunsesera la patul vecin. Doctorul era un batran, înalt, cam garbovit și cu chipul serios. Cum pleca de la patul vecin, baiatul se ridica în picioare, și cand medicul se apro-pie, el începu sa planga.
Medicul se uita la el.
— Este baiatul bolnavului; zise sora. A sosit azi dimineața de la țara.
Medicul îi puse o mana pe umar, apoi se pleca spre bol-nav, îi pipai pulsul, fruntea și puse mai multe întrebari sorei, care raspunse:
— Nici o schimbare, tot așa!
Atunci, baiatul cugeta sa-l întrebe cu vocea înecata în lacrimi.
— Ma rog, domnule doctor, ce are tata?
— Fii cu inima, baiete! îi raspunse doctorul, punandu-i mana pe umar, are boala la cap; e greu bolnav, dar tot mai sunt speranțe. Îngrijește de dansul, prezența ta poate sa-i aduca ceva ajutor.
— Dar nu ma mai cunoaște! striga baiatul, disperat.
— O sa te cunoasca! Poate chiar maine; sa speram ca o sa mearga spre bine; haide, baiete, fii curajos!
Baiatul ar fi vrut sa întrebe ceva, dar nu îndrazni; doctorul trecu la alt pat. De atunci, el își începu viața de infirmier. Neputand sa faca altceva, tragea plapuma bine peste bolnav, îi pipaia mana din cand în cand, îi gonea muștele; de cate ori îl auzea gemand, se apleca spre el, și, cand sora îi aducea de baut îi lua din mana paharul sau lingura și da el doctoria bolnavului, în locul ei.
Bolnavul se uita cateodata la dansul, fara sa dea semne ca-l cunoaște.
Privirea lui se oprea din ce în ce mai mult asupra-i, mai ales cand baiatul își punea batista la ochi.
Astfel trecu cea dintai zi. Noaptea, baiatul dormi pe doua scaune, într-un colț al odaii, și dimineața își lua iarași slujba lui de infirmier.
În ziua aceasta, ochii bolnavului aratara un început de cunoștința.
La vocea mangaietoare a copilului parea ca îi licarește în ochi o raza de recunoștința, și într-un rand își mișca puțin buzele, ca și cum ar fi vrut sa zica ceva.
Dupa o scurta ațipire, cand redeschidea ochii, cauta pe micul infirmier.
Medicul, în amandoua vizitele ce-i facu, gasi o mica îmbu-natațire. Catre seara, apropiindu-i paharul de buze, baiatul crezu ca-l vede zambind; atunci începu și el, saracuțul, sa mai prinda inima, și cu speranța de a fi catuși de puțin înțe-les, începu sa-i povesteasca despre mama, despre surori, despre întoarcerea acasa și îl îndemna prin cuvinte pline de iubire, sa se încreada în Dumnezeu.
Cu toate ca nu era sigur ca tatal sau îl înțelege, totuși îi vorbea, caci i se parea ca deși nu-l pricepe, cel puțin tot credea ca simte placere sa-i auda glasul trist și mangaios.
Astfel trecu a doua, a treia și a patra zi: cand mai bine, cand mai rau.
Baiatul era atat de ocupat cu îngrijirile pe care i le dadea, încat abia îmbuca pe ici pe colea, cate o bucațica de paine și de branza, ce-i aducea sora, și mai ca nu vedea ce se petrece în jurul lui; nu auzea plansetele jalnice ale persoanelor care plecau de la patul vreunui bolnav pe moarte, nici gemetele și suspinele celor de primprejur; nu se îngrijea deloc de toate scenele dureroase și triste ale vieții de spital, care, în alt timp, l-ar fi îngrozit.
Treceau ore, zile, și el era aici nedezlipit, langa tatal sau, bagator de seama, plin de îngrijiri, tresarind la fiecare sus-pin, la fiecare privire a bolnavului, îngrijit, tulburat fara în-cetare de o mica raza de speranța, care îi înveselea inima, sau de o descurajare ce i-o îngheța.
În ziua a cincea, bolnavului îi merse deodata mai rau.
Doctorul dete din cap, ca și cum ar fi zis ca s-a sfarșit, și baiatul cazu pe scaun, plangand cu disperare. Cu toate aces-tea, bietul copil avea în sufletul lui o mica mangaiere; i se pa-rea ca totuși se uita la el cu mai mare atenție și cu o expresie de blandețe și de înduioșare.
Nu mai bea apa, nici doctorie, da din mana și se silea me-reu sa vorbeasca, caci buzele i se mișcau necontenit. Dupa plecarea doctorului, baiatului i se paru ca aude vreo cateva cuvinte bolborosite de bolnav. Încurajat și plin de bucurie, îi zise:
— Fii pe pace, tata! O sa te faci bine, o sa plecam, o sa ne întoarcem acasa, la mama; mai rabda puțin, tata draga!
Era cam pe la ora patru dupa-amiaza, cand se redeșteptase în inima baiatului acea raza de speranța. El statea înca aplecat pe patul bolnavului, uitandu-se la el cu iubire, cand deodata auzi dinspre o ușa alaturata, un zgomot de pași și un glas tare, zicand:
— Ramas bun, sora draga!
Baiatul tresari la sunetul acelui glas; se întoarse repede spre ușa și scoase un țipat înabușit. În aceeași clipa intra în odaie, un om ținand în mana, o legatura; sora îl urma.
Baiatul ramase împietrit la locul sau. Omul se uita un minut la el; apoi striga;
— Francisco! Și se repezi cu brațele deschise catre dansul.
Baiatul cazu fara suflare în brațele tatalui sau. Sora, infir-mierul, internul: toți alergara acolo și ramasera uimiți.
Baiatul nu putea sa vorbeasca.
— Dragul meu copil! striga, în fine tatal, sarutandu-l de o mie de ori. În același timp arunca o privire spre bolnav: Francisco al meu, cum de te-au adus la patul unui bolnav? Și eu eram disperat ca nu veneai, caci mama ta îmi scrisese:
— Ți-am trimis pe Francisco. Ma temeam sa nu ți se fi întamplat ceva. Bietul meu baiețel! Și cum s-a facut aceasta încurcatura? Eu, din mila Domnului, am scapat lesne. Acum sunt bine, bine de tot, chiar ies din spital. Mama e bine? Dar Marioara și amandoi micuții: sunt sanatoși? Hai sa plecam? Mare ești, Doamne! Cine și-ar fi închipuit una ca asta?
Baiatul abia încurca cateva cuvinte despre familie; min-tea îi era buimacita.
— Tata draga! Ce fericire! Daca ai ști ce zile îngrijorate am petrecut! și saruta pe tatal sau întruna; însa nu se mișca.
— Haide acum, îi zise iarași, tatal sau. Daca plecam numai-decat, tot putem ajunge acasa pana diseara. Haide! și îl lua de mana.
Baiatul se întoarse spre patul bolnavului.
— Vii, ori nu vii, îl mai întreba tatal, mirat.
Baiatul se mai uita la bolnav, care tocmai atunci deschi-sese ochii și-l privea cu blandețe.
— Asculta, tata, îi zise copilul cu inima îndoita, vezi, nu pot! Cum sa las pe bietul batran? Am îngrijit de dansul cinci zile, crezand ca îngrijesc de dumneata; îl iubeam chiar; îl vezi cum se uita la mine? Sarmanul s-a obișnuit cu mine; voiește sa stau mereu langa el. Doctorul a spus ca nu mai scapa, nu, tata, nu ma rabda inima sa-l las. Du-te dumneata, eu ma întorc maine, lasa-ma aici. Zau ca ar fi urat din partea mea, sa-l parasesc așa. Nu știu cine este, dar se vede ca ține la mine. Saracul ar muri aici, singur de tot! Lasa-ma, tata, te rog, sa mai stau cu el!
— Bravo, micuțule! striga internul.
Tatal era încurcat. Se uita; cand la baiat, cand la bolnav; în sfarșit întreba:
— Cine este?
— Un țaran ca dumneata, raspunse internul; a venit de la țara și a intrat în spital tot în aceeași zi. Cand l-au adus aici, își pierduse cunoștința și nu a putut sa ne spuna nimic. Cine știe, poate ca are și el, saracul, familie, copii, și își închipuie ca fiul dumitale e vreun copil de al sau!
Bolnavul se uita mereu la baiat Tatal zise atunci copilului:
— Ramai! Nu te teme, n-are sa stea mult aici! șopti inter-nul.
— Ramai aici, draguțule! repeta tatal. Ma bucur foarte mult ca ai o inima așa de buna. Ramai, draguțule, eu ma duc acasa, ca sa liniștesc pe mama ta. Iaca, îți dau cinci lire, ca sa ai de cheltuiala. La revedere! îl saruta pe frunte, se uita cu iubire la el, îl mai saruta înca o data și pleca.
Baiatul se întoarse langa patul bolnavului, care paru ca se liniștește. Francisco își lua iarași slujba de infirmier, îngri-jind de bolnav cu aceeași iubire și rabdare; atat ca nu mai plangea.
Îi dadea de baut, îi ridica plapuma, îl mangaia cu mana și îi vorbea încet, îndemnandu-l sa aiba speranța. Îl pazi toata ziua și toata noaptea. A doua zi, bolnavul începu sa mearga și mai rau; obrazul i se facuse roșu-vișiniu, rasuflarea i se în-greuna, neliniștea îi creștea, din ce în ce; îi ieșeau din gura cuvinte neînțelese. Umflatura devenise îngrozitoare.
Cand doctorul veni la vizita de seara, zise ca n-o s-o duca pana la ziua. Francisco nu se mai departa de el și nu-l slabi din ochi un minut.
Bolnavul se uita mereu la el și își mișca puțin buzele, parc-ar fi vrut sa-i zica ceva. În ochii lui, care din ce în ce se întunecau, se afla o înduioșare nespusa. În acea noapte, ba-iatul nu se culca pana ce nu începura sa se iveasca zorile. So-ra de caritate veni sa vada ce face bolnavul; se uita la el și pleca repede.
Dupa cateva minute se întoarse cu internul și cu infir-mierul; acesta ținea în mana o lumanare.
— Moare! zise internul.
Baiatul speriat, apuca mana bolnavului. Sarmanul des-chise ochii, se uita lung la el și îi închise iarași.
Baiatului i se paru ca-l strange de mana.
— M-a strans de mana! striga el.
Internul se pleca spre bolnav, asculta puțin și se ridica fara sa zica o vorba.
Sora de caritate lua de pe perete o iconița și o așeza pe pieptul mortului.
— A murit! striga copilul.
— Du-te copile! îi zise internul; slujba ta cea sfanta s-a îndeplinit. Du-te și fii fericit, caci o meriți. Dumnezeu sa te pazeasca! Umbla sanatos.
Sora, care se departase un moment, se întoarse ținand în mana un buchețel de micșunele, ce-l luase dintr-un pahar de pe fereastra; îl dete baiatului, zicandu-i:
— N-am nimic altceva sa-ți dau. Primește floricelele aces-tea drept amintire de la spital!
— Mulțumesc! zise baiatul, luand buchetul cu o mana și cu cealalta ștergandu-și ochii: dar am un drum așa de lung de facut pe jos!… S-ar veșteji!
Dupa aceste cuvinte, dezlega buchetul și împraștie micșunelele pe patul mortului, zicand:
— Le las ca amintire sarmanului meu mort. Mulțumim, buna sora! Mulțumim, domnule doctor!
Pe urma, întorcandu-se spre mort:
— Dumnezeu sa te odihneasca! și, pe cand cauta ce nume sa-i dea, amintindu-și de numele dulce ce-i daduse în decurs de cinci zile:
— Adio tata! îi zise cu mahnire. Apoi își lua pachetul în mana și pleca încetinel, zdrobit de oboseala.
Abia se lumina de ziua.
