de Edmondo de Amicis
Azi e întaia zi de școala! Ca un vis au trecut la țara, cele trei luni de vacanța! Mama m-a dus azi dimineața la școala Baretti, ca sa ma înscrie în clasa a III-a primara; mi-era gandul tot la țara și ma duceam la școala cu inima rea. Pe toate ulițele mișunau copii; cele doua librarii erau pline de parinți, care cumparau: ghiozdane, caiete, condeie, și în fața școlii se gramadise atata lume, încat portarul și polițistul abia puteau sa țina oranduiala la poarta. Pe cand stam langa poarta, simții ca-mi pune cineva mana pe umar; era profesorul meu din clasa a Ii-a, cel cu parul roșu și zbarlit, vesel, ca de obicei. El îmi spuse:
— Va sa zica, Enrico, iata-ne desparțiți pentru totdeauna!
Lucrul acesta-l știam și eu, dar cuvintele lui tot ma întristara.
Patrunseram cu greu. Domni, doamne, femei din popor, meșteșugari, ofițeri, bunici, servitoare: fiecare cu cate un copil de mana și cu certificatele de promovare în cealalta, umpleau sala și scara, facand atata zgomot încat parea ca intrau la teatru. Revazui cu placere sala cea mare din etajul de jos, cu ușile celor șapte clase, unde-mi petrecusem cei dintai trei ani de școala.
Era gloata mare. Profesoarele treceau în sus și în jos. Profesoara mea din clasa I superioara ma saluta din ușa clasei sale și-mi zise:
— Enrico, tu mergi acum la etajul de sus. n-am sa te mai vad nici macar trecand! Și se uita la mine cu întristare.
În jurul directorului se aflau femei foarte îngrijorate, fiindca nu mai erau locuri pentru copiii lor; bagai de seama ca barba lui era mai carunta decat în anul trecut. Mi se paru ca unii din baieți crescusera, alții se îngrașasera.
În etajul de jos, unde se și facuse împarțirile, erau co-pilași din clasa I inferioara, care nu voiau sa intre în clasa și se opinteau ca niște magaruși; trebuia sa-i traga înauntru cu de-a sila. Unii fugeau; alții, vazand pe parinții lor ca pleaca, începeau sa țipe și aceștia erau siliți sa se înapoieze, ca sa-i mangaie sau sa-i ia cu danșii.
Profesoarele nu mai știau unde le statea capul. Pe frațio-rul meu îl înscrisesera în clasa profesoarei Delcati, pe mine în aceea a profesorului Perboni, la etajul de sus. La ora zece eram cu toții în clasa: cincizeci și patru la numar, erau numai vreo cincisprezece sau șaisprezece din camarazii mei din clasa a II-a, între care Derossi, acela care ia întotdeauna pre-miul I. Ce mica și trista mi se paru școala pe langa padurile și munții unde-mi petrecusem vara!
Ma gandeam asemenea la profesorul meu din clasa a II-a. Ce bun era și ce micuț! Parea ca este un școlar de-ai noștri! El, mereu radea cu noi. Ce rau îmi pare ca nu-l mai vad aici cu parul lui cel roșu și zbarlit! Profesorul de acum e înalt și n-are barba, parul îi e carunt și lung, are o dunga adanca pe frunte. Glasul îi este gros, se uita ținta la noi ca și cum ar vrea sa ne ghiceasca gandurile. Nu rade niciodata! Eu îmi ziceam în mine: „Asta e abia ziua dintai, mai sunt înca noua luni! Ce de munca! Cate examene la sfarșitul lunilor! Ce de ostenea-la!” Îmi paru bine ca gasii pe mama la ușa școlii, caci sim-țeam nevoia de a ma arunca în brațele ei. Ea mi-a zis:
— N-ai grija, Enrico, o sa învațam împreuna. Ma întorsei acasa cu inima buna. Dar tot nu mai am pe bunul meu pro-fesor, care ne zambea așa de bland și vesel. Școala nu mi se mai pare așa de frumoasa ca mai înainte!
