Lyn Hsian era un tânăr bun și foarte dăruit de la natură. Școala și toate examenele le trecuse în chip desăvârșit și acum se afla dinaintea celui din urmă examen, care îi deschidea calea spre cele dintâi slujbe din țară. Tocmai de asta era în capitală și abia începuse examenul, când a întâlnit un înțelept, care sta pe lângă un izvor, înconjurat de multă lume doritoare de a-l întreba despre trecut și viitor. La multele întrebări ale celor de față, înțeleptul răspundea pe scurt. Când îl zări pe tânăr, îl salută de departe.
— Inima ta este de prețuit. Poate că voiești să asculți ceva care te privește de-aproape?
Tânărul îi răspunse afirmativ.
— Fericirea ta e șubredă. Vei lua cu bine examenul și titlul de Dsuang-Yuan îți va fi hărăzit, dar când vei merge acasă după aceea, mama ta nu va mai fi în viață.
Tânărul, care-și iubea mama mai mult ca orice pe lume, nu se rușină de lacrimile sale și zise hotărât:
— Plec numaidecât să-mi văd mama!
Liniștit, vorbi înțeleptul:
— Soarta te va păsui să treci examenul început, unul de mai târziu însă, niciodată.
Tânărul răspunse resemnat:
— Crezi că lumea, cu toată a ei avuție și puternicie, are preț pentru mine, dacă eu îmi pierd mama? Ea voia să-mi iau examenul, eu voiam să-i fac o bucurie și să-i fiu mângâierea bătrânețelor. Ce-mi folosește toată strălucirea, dacă eu nu mai am mamă?
Bătrânul înțelept clătină din cap, în timp ce scoase un leac din desaga lui:
— Trimite-ți slujitorul să dea leacul acesta mamei tale! Ea te va aștepta încă șapte zile!
Tânărul era totuși sigur că se va lăsa de examen, dar cu toate astea luă leacul mulțumind înțeleptului, căci o zi mai mult a mamei era pentru dânsul un veac de strălucire. Încălecă și, însoțit de slujitor, plecă spre casă.
Peste puțin calul său se opri și în loc s-o ia înainte, o luă înapoi. Calul slujitorului mergea liniștit mai departe. Dar omul descălecă de cum văzu că domnul său, înădușit și înfricoșat, se opintea să nu piardă vremea.
— Rogu-te, ia calul meu! El te va duce sigur la mama ta, îi zise slujitorul.
Schimbară caii; totuși, după câteva clipe, calul junelui se opri, pe când celălalt, îndărătnicul de mai înainte, mergea fără greș mai departe.
— Ceva ne stă împotrivă. Dă întâi examenul, încă mai e timp, uite că soarele apune! Întoarce-te, ultima zi de examen începe curând. Dacă l-ai trecut, calul te va duce grabnic spre casă. Dă-mi mie leacul, plec eu înainte!
Tânărul se întoarse mâhnit, calul părea voios, fiindcă tot mai iute și mai iute se așternea acum drumului.
După ce a luat examenul, tânărul încălecă din nou pe cal și porni grăbit, în neliniștea și grija pentru mama sa și cu teamă că iarăși calul ar putea fi nărăvaș. Totuși fu supus, numai că stăpânului său nu-i prea mergea bine călătoria asta: mereu își îndemna calul să meargă mai repede și, cum se lăsase seara, în loc să caute un han, își făcu vânt mai departe și o luă razna prin noapte.
La sărbătoarea toamnei din acel an, încă noaptea târziu oamenii mai erau pe stradă și, în veselia sărbătorii, nimeni nu lua seama la călărețul grăbit, cu atât mai puțin la tânărul prinț de Ming, care lua parte la acea sărbătoare și care de obicei era așa cu mare grijă păzit. Ciocnindu-se, prințul de Ming fu azvârlit de cal în apă și se înecă. Tânărul, cuprins de jale și cu totul zbuciumat, se învinovățea pe sine. Jelania lui era așa de mare, că nimeni nu se gândea să-l învinovățească. În această încurcătură se ivi înțeleptul și zise mulțimii:
— Lăsați-l să călătorească la mama sa, care-i pe moarte!
Tânărul se lupta cu deznădejde, între datoria de a se înfățișa la judecată și iubirea către mama-i bolnavă. Tot zbuciumul sufletesc i-l vedea înțeleptul. Se apropie și-i zise, liniștindu-l:
— Du-te cât poți de repede acasă și vino mai târziu la mine!
Privirea binevoitoare a înțeleptului îl liniști și așa călări mai departe.
Când sosi la maică-sa, în loc de o bolnavă, al cărei chip îl urmărise așa de mult, găsi o femeie veselă și sănătoasă. Copleșit de fericire, căzu în genunchi. Maică-sa îl primi cu bucurie și zise:
— Vestea că tu vii de departe mi-a adus alinare sufletului.
Multă vreme tăcu tânărul, căci se gândea la calul nărăvaș și la tânărul prinț, care din vina lui murise. Se hotărî să se ducă pe muntele sacru, să-și caute leac pentru durere. Prinse a-i povesti mamei sale pățania și-i spuse că e hotărât să-l caute pe înțelept. Maică-sa, liniștită și voioasă acum că i se întorsese băiatul, păli când află ce voia să facă; știu din acel moment că nu avea să-l mai vadă alături niciodată.
Plecă deci tânărul. Zi și noapte mergea. Nu simțea nici sete, nici căldură și nici pietrele de pe drum. Chipul mamei sale îi era dinaintea ochilor și în inimă. Vina îl apăsa și, cu cât era mai mare mustrarea de cuget, cu atât mai mare era dorul de bătrânul înțelept. Îl găsi tot la izvor, înconjurat de mulțime. Tânărul se apropie sfios și bătrânul înțelept, simțind zbuciumarea lui, îi vorbi simplu:
— Merg cu tine!
Tânărul abia cuteză a glăsui. Și așa, mergeau tăcuți mai departe, abia mai simțind ce se petrece în jur. Muntele O Me San se zărea în depărtare.
Apoi tânărul rămase singur pe munte. Întunericul adânc, norii grei și fulgerele îl împresurau din toate părțile, apele vijelioase îl năpădeau, dar el nu tremura. Tigri și leoparzi sângeroși voiau să-l sfâșie. Simțea răsuflarea lor fierbinte în față. El stătea neclintit.
Fete neînveșmântate, frumoase ca rozele înmiresmate, se alintau pe lângă dânsul. Ele nu-l ademeniră. Iasme îl înfricoșau și-l chinuiau. El nu le luă în seamă. Atunci sufletul lui se liniști. Bătrânul înțelept apăru lângă el și-i vorbi blând:
— Tu ai învins; chinurile durerii și ale ispitei nu te-au atins.
— Mă voi întoarce după ce mă voi fi înfățișat judecătorului, răspunse tânărul. Prin goana mea nebună am ucis un om; știu că trebuie să ispășesc pedeapsa.
Atunci înțeleptul frânse o nuia de bambus uscat și i-o dădu, zicându-i:
— Privește această nuia! A murit pentru tine! Îngroap-o, prin asta arată-ți recunoștința! Să știi: o faptă rea, care se întâmplă fără voie, nu e un păcat! Altă dată să iei aminte, în orice împrejurare, la ce se petrece în jurul tău.
repovestită de Iulia Murnu
Povești nemuritoare nr. 25 (1983) și 31 (1997), Editura Ion Creangă, București
