de Edmondo de Amicis
Tata m-a iertat și de asta data; ba ma lasa chiar sa merg sa petrec la țara, dupa cum ne învoiseram de miercuri cu tatal lui Coretti, negustorul de lemne. Toți doream sa ieșim la camp, ca sa rasuflam un aer mai curat. Ce bucurie pe noi! Ne întalniram cu toții, dupa cum fagaduisem, în piața primariei: Derossi, Garrone, Garoffi, Precossi, batranul Coretti, fiul sau și eu. Luaseram fiecare, cate ceva de man-care cu noi: poame, șunca, oua rascoapte, carnați, cozonaci și altele. Luaseram sticle cu vin și pahare. Garrone adusese vin alb într-o damigeana, iar Coretti umpluse plosca solda-țeasca a tatalui sau cu vin negru. Micul Precossi, cu hainuța lui de fierar, ducea la subțioara o enorma paine de doua kilograme. Merseram în omnibuz pana la raspantia Maicii Domnului, apoi de acolo o luaram la goana pe dealuri. Ce verdeața! Ce umbra placuta și racoroasa! Mergeam de-a du-ra prin iarba, ne spalam pe ochi cu apa rece din izvoare, saream gardurile! Ce nu faceam! Coretti, batranul, ne urma de departe, cu haina pe umar, fumand din luleaua lui de pamant; și, din timp în timp, ne amenința cu degetul, sa nu ne rupem hainele prin maracini. Precossi fluiera; nu-l auzisem niciodata fluierand. Coretti fiul, e un omuleț care știe sa faca o sumedenie de fleacuri cu briceagul sau; roți de moara, furculițe, stropitori; și de bun ce e, voia sa duca sacii tuturor. Sudoarea îi curgea șiroaie de pe frunte, totuși alerga mereu ca o caprioara. Derossi se oprea la fiece mi-nut, ca sa ne spuna numele plantelor și ale insectelor. Nu știu, zau, cum face baiatul acesta de știe atatea lucruri! Garrone manca paine pe tacute, dar nu mai îmbuca așa de voios ca odinioara; bietul Garrone! S-a schimbat cu totul de cand a pierdut-o pe mama sa. Cu toate acestea, e tot bun ca painea calda. Cand unul din noi se repezea sa sara vreun șanț, el alerga pe partea cealalta, ca sa-i întinda mana, și pentru ca lui Precossi îi e frica de vaci, din cauza ca a fost împuns de o vaca, pe cand era mic, de cate ori trecea vreuna, Garrone se așeza înaintea lui. Ajuseram pana la varful Santa Margareta, apoi coboraram pe povarniș, alergand, sarind, dandu-ne de-a berbeleacul ca niște mere. Precossi se agața de un maracine și-și rupse o bucata din haina. Bietul baiat o sfeclise; statea și se uita speriat la peticul care-i atarna de pe umar. Din fericire, Garoffi, care are totdeauna la el o provizie de ace cu gamalie, îi prinse așa de bine peticul, încat nu se mai vedea ruptura. Bietul Precossi îi spunea întruna:
— Iarta-ma, iarta-ma, Garoffi draga!
Dupa aceasta mica întamplare, începuram iarași sa aler-gam. Garoffi nu-și pierdea timpul nici pe drum: culegea bu-ruieni bune de salata, aduna melci și strangea pietricele la care lucra, cu nadejdea ca sa gaseasca în ele aur sau argint.
Merseram mereu înainte alergand, sarind, tarandu-ne de-a bușilea, urcandu-ne pe copaci, întorcandu-ne care de care la umbra, și la soare; alergand în sus și în jos pe toate cararile, pana ce ajunseram prapadiți de oboseala în varful unui deal, unde ne așezaram sa ne odihnim și apoi sa îmbu-cam merindele noastre. Ce priveliște minunata! De acolo vedeam întinzandu-se la picioarele noastre o campie nemar-ginita, iar în zarea departata, Alpii cei albaștri cu varfurile albe de zapada.
Nu mai puteam de foame! Painea disparea într-o clipa de dinaintea noastra. Coretti, tatal, ne taia șunca și ne împarțea feliile pe frunze de dovleac, care țineau loc de farfurii.
Dupa ce ni se mai potoli foamea, începuram sa vorbim toți deodata: de profesori, de camarazii care n-au putut veni cu noi și de examene. Lui Procossi îi era rușine sa manance și Garrone îi baga cu sila bucațile cele mai bune de pe farfuria sa. Coretti statea langa tatal sau cu picioarele încru-cișate. Nici nu ți-ar fi trecut prin minte, vazandu-i așa de ru-meni la fața la fața și veseli, ca erau tata și fiu; ai fi crezut mai curand ca sunt doi frați.
Coretti, batranul, închina în sanatatea noastra, apoi luandu-ne în gluma vinul de dinainte striga:
— Voua, baieți care învațați la școala, nu va priește vinul; lasați-ni-l noua, muncitorilor; noi avem nevoie de el. Și apu-cand în veselia lui pe fiul sau de nas, ne zise: Iubiți-l pe acest ștrengar; sa știți ca e o floare de baiat, v-o spun eu!
Toți începuram a rade, afara de Garrone. El urma ciocnind:
— Pacat, zau! Acum sunteți cu toții împreuna, ca niște buni camarazi; dar peste cațiva ani, cine știe pe unde veți fi! Enrico și Derossi o sa se faca avocați sau profesori, sau mai știu eu ce; și voi ceilalți veți intra la vreo pravalie sau va veți apuca de vreun meșteșug, și naiba știe încotro veți merge! Atunci, adio prieteni!
— Vorba sa fie! raspunse Derossi. Pentru mine, Garrone o sa fie vecin Garrone, Precossi, vecin Precossi, și ceilalți asemenea, chiar de aș ajunge Țarul Rusiei; unde s-or duce ei, merg și eu!
— Bravo, sa traiești, baiete! striga batranul Coretti, ridicand paharul. Așa se vorbește creștinește! Ciocnește aici! Traiasca toți camarazii, traiasca și școala, care unește într-o singura familie și pe cei care au, și pe cei care n-au!
Noi ciocniram cu toții paharele cu el și bauram pentru ultima data. Iar el striga, golind paharul pana la fund: Traiasca batalionul 401! Și daca veți intra și voi în lupta, țineți-va bine, cum ne-am ținut noi, baieți!
Se facuse tarziu. Coboraram alergand și cantand; mer-geam ținandu-ne de mana, toți la rand. Ajunseram la Pad, cand înopta, și o mulțime de licurici zburau pretutindeni ca niște scantei.
Tocmai în piața primariei ne desparțiram, dupa ce ne hotararam sa ne întalnim cu toții duminica, pentru a merge la teatru „Victor Emanuel”, sa fim fața la împarțirea premiilor elevilor din școlile de seara.
Ce zi frumoasa! Ce mulțumit aș fi ajuns acasa, daca n-aș fi întalnit pe sarmana mea profesoara! O întalnii pe scara casei noastre, cobora prin întuneric, și fiindca ma recunoscu, ma apuca de amandoua mainile și-mi zise la ureche:
— Adio, Enrico, adu-ți aminte de mine!
Bagai de seama ca plangea. Urcai scara și intrand în casa spusei mamei:
— Am întalnit pe profesoara mea!
— Se ducea sa se culce în pat! raspunse mama, stapanindu-și cu greu plansul.
Apoi adauga cu jale, uitandu-se drept în ochii mei:
— Profesoarei tale, sarmana… îi e foarte rau!
