Un gospodar găsise undeva un lăstar de salcie și-l sădi în grădina sa. Era o salcie dintr-o specie rară. Îngrijea lăstarul, îl uda în fiecare zi, dar iată că într-o zi trebui să plece de-acasă timp de-o săptămână. Își chemă sluga și-i spuse:
— Privește cu atenție acest lăstar; să-l uzi în fiecare zi, și, ce-i mai important, să ai grijă ca nu cumva copiii vecinilor să-l smulgă, și să-l calce în picioare.
— Bine, răspunse sluga. Poți să pleci liniștit, stăpâne.
Omul, într-adevăr, plecă. Peste o săptămână el se întoarse și intră în grădină. Lăstarul era, la locul lui, dar se veștejise.
— Cu siguranță că nu l-ai udat! spuse stăpânul supărat.
— L-am udat, așa cum mi-ați poruncit, răspunse sluga. Dimineața am ieșit pe balcon și până seara târziu m-am uitat la el. Dar când s-a întunecat, l-am smuls din pământ, și l-am adus în casă și l-am închis în ladă…
Repovestită de George Sâmpetrean
Sursa: Povești nemuritoare, vol. 25, 1983 [p. 189]
