Iată, ne trezim în fiecare dimineață, în jur e lumină, și cine nu știe că lumina se datorește soarelui? Chiar dacă nu îl vedem în fiecare zi, razele lui străpung norii groși care-l acoperă și ajung până la noi pe pământ. Și cine nu știe că fără lumina și căldura lui pe pământ nu poate trăi nimic, nici oameni, nici animale, nici plante sau păsări? Dar nu știți că nu întotdeauna a fost așa.
Demult, tare demult, erau meleaguri de care soarele nu știa, și acolo domnea mereu noaptea. Ziua și noaptea erau fără lumină, fără căldură, numai întuneric și frig. Dar și mai rău era că peste tot trăiau animale mari și rele, care mâncau oameni, iar ei nu se puteau apăra, fiind întuneric și nevăzând.
Atunci, toți oamenii s-au strâns la un loc și au hotărât să aleagă dintre ei o solie care să meargă la soare. Era însă tare greu de ales; fiecare voia să fie el trimisul și, cum nu se puteau hotărî, un bătrân de peste 60 de ani le-a spus:
— Mă voi duce eu! Sunt bătrân, nu mai pot munci mult; în schimb, pot să merg. Acest lucru cred că-l voi putea îndeplini.
— Nu, eu mă duc, se auzi o voce hotărâtă. Sunt voinic, sănătos, pot merge iute, 80 km pe zi, și voi ajunge repede.
Cel care vorbise era un bărbat vânjos, cu umeri lați și puternici. Dar nici ceilalți nu se lăsau mai prejos, bărbați tineri sau bătrâni, femei, copii, toți își arătau calitățile și voiau să meargă la soare, și toți promiteau că vor ajunge repede și se vor întoarce repede.
Deodată, în mulțime s-a auzit vocea hotărâtă a unui băiețel cam de zece ani.
— Nu, nu se poate! Bunici, unchi, mătuși, frați și surori, nu puteți să mergeți, fiindcă soarele este foarte departe, și-ar trebui 40-50 ani, poate, sau mai mult, chiar 90. Eu sunt copil, nu sunt împovărat de ani, și trebuie să ajung.
De-abia a terminat băiețelul de vorbit, și în jur s-au auzit voci:
— Are dreptate copilașul.
— Este voinic, spunea altul.
— E mai bine să meargă el.
— E și tare isteț.
……………………………………………………………………………………….
— Așteptați puțin, așteptați puțin, spuse atunci o femeie tânără, de douăzeci de ani, care se numea Malî.
Ea a ridicat o mână, arătând că vrea să vorbească.
Toți au tăcut. Și iată ce le-a spus Malî:
— Băiețelul a vorbit înțelept. Soarele este foarte departe. După părerea mea, nici în 80 de ani nu străbatem calea până la soare, și, atunci când omul îmbătrânește, îi este greu să meargă mult și repede. De aceea, cred că trebuie să merg eu. Sunt sănătoasă, voinică, și nu îmi este frică de munții înalți și abrupți, nici de șerpii otrăvitori și nici de fiarele sălbatice. Iar mai mult decât asta, aștept un copil; dacă nu voi reuși, va continua el drumul meu.
Toată lumea a încurajat-o cu bucurie și încredere, și au rugat-o ca, atunci când va ajunge la soare, să-i vestească printr-un foc mare aprins pe cer, pe care-l va vedea toată lumea.
După aceea, Malî a pornit la drum. Mergea spre răsărit. După opt luni, ea a născut un băiat voinic și sănătos. Și-a mers, a mers mult, fără întrerupere. Au trecut șaptezeci de ani, și Malî simțea că merge din ce în ce mai greu; picioarele aproape că nu le mai putea mișca. Atunci a poposit la o familie de țărani și a rugat pe fiul său să meargă mai departe.
În cei șaptezeci de ani cât au mers, Malî și fiul ei au trecut mii de munți, sute de ape, au întâlnit prăpădenie de șerpi, și fiare îngrozitoare. Au întâlnit în cale atâtea piedici, au suferit mult, și de multe ori viața le-a fost în primejdie. Dar au trecut ei peste toate, pentru că pretutindeni, unde îi întâlneau, oamenii îi ajutau. Le schimbau încălțările rupte de atâta mers, și hainele zdrențuite, sfâșiate de stânci și copaci. Îi hrăneau, le arătau drumul, îi treceau cu barca peste ape; și ei doreau tot mai mult să ajungă repede, să-i ajute pe cei de acasă. De aceea, din zi în zi, necazurile, în loc să-i slăbească, îi făceau și mai puternici.
Erau așteptați cu încredere, iar oamenii le arătau prietenie și le dădeau ajutor.
Cei de acasă, după plecarea lui Malî, priveau mereu spre răsărit.
Dar, iată, au trecut zece ani, douăzeci, treizeci, patruzeci, șaptezeci de ani, iar pe cer nu apărea nici o veste, nici o rază de foc. Totul era ca înainte: beznă, frig peste tot, fiare sălbatice care mâncau și înfricoșau oamenii.
Încet, încet, oamenii au început să creadă că Malî a murit, că nu mai are cine să ajungă la soare, și speranța lor scădea din zi în zi.
Mâine se vor împlini o sută de ani de când a plecat Malî, dar cine mai crede că va vedea soarele?
Cu câteva clipe înainte de a se împlini anul o sută, oamenii au văzut în răsărit o lumină roșie, care cuprindea o jumătate de cer.
Peste tot se auzeau oameni spunând:
— Malî a ajuns, și iată că ne dă vestea promisă.
După aceea, a răsărit soarele. Mii și sute de mii de raze porneau spre pământ. Munții și văile parcă erau oglinzi, cuprindeau și reflectau razele, iar animalele fioroase, sălbatice, care îngrozeau oamenii de mii de ani, erau silite să fugă, să dispară.
De atunci, oamenii, pentru a-și exprima recunoștința față de Malî și fiul ei, dimineața, când primele raze de foc înroșesc cerul la răsărit, își amintesc că Malî îi vestește mereu, și atunci se scoală, pornesc să muncească cu hărnicie și voioșie, până când, obosiți și ei și soarele, după ziua de trudă, se întorc acasă, pentru a se odihni, ca a doua zi să vadă iar semnul, să muncească mai cu spor.
în românește de Li Iu-Giu
Povești nemuritoare nr. 15, Editura Ion Creangă, București, 1972
