O femeie săracă, pe care o chema Sin-in nu avea nici un copil și își dorea foarte mult o fată. Măritând fata, ar fi căpătat bani mulți și ar fi trăit fără griji.
Dar Sin-in a născut un fiu și a hotărât să ascundă acest lucru oamenilor. Când băiatul era mic trăia la mama lui; ea îl îmbrăca ca pe o fetiță și toți credeau că Sin-in are o fată. Iar când copilul a crescut, Sin-in l-a trimis într-un sat depărtat la bunica. Astfel nimeni n-a aflat taina ei. Între timp, în satul vecin, un bogătaș a auzit că Sin-in a născut o fată și s-a gândit să o pețească pentru unicul său fiu.
— Nu-i nimic că fata este săracă și mult mai mare decât fiul meu, se gândea bogătașul, în schimb vom avea o lucrătoare pe gratis în casă și apoi la o adică o vom putea alunga.
A primit Sin-in pentru mireasă mulți bani de argint și multe haine, încât nu le mai știa numărul. Au hotărât părinții și ziua cununiei. În ziua hotărâtă, Sin-in l-a adus pe fiul ei acasă, l-a îmbrăcat ca pe o mireasă și i-a spus:
— Astăzi te vor duce în casa mirelui, nu te teme de nimic și fă așa cum îți voi spune.
Apoi i-a spus fiului planul său. Deodată s-au auzit tobele și flautele. A apărut o litieră frumoasă dusă de patru culi. Din tot satul au venit oameni la casa lui Sin-in, să vadă când iese mireasa. S-a adunat o mare mulțime de oameni, consătenii vorbeau veseli și priveau litiera bogată.
Dar iată că din casă a ieșit Sin-in, ducând de mână mireasa îmbrăcată în rochie roșie: părul miresei era legat într-un coc și prins cu ace de aur. Nici unuia dintre vecini nu-i putea trece prin cap că mireasa nu-i fată, ci un tânăr de toată frumusețea.
Fiul lui Sin-in se așeză în litieră și culii porniră prin sat; mai tare se auzeau tobele și mai tare cântau flautele. Culii mergeau foarte repede și în curând satul a rămas departe în urmă.
Era o căldură înăbușitoare, sudoarea curgea șiroaie pe fețele obosite ale bărbaților. Au mai mers o bucată de drum și au hotărât să se odihnească. Au pus jos litiera, iar ei s-au culcat lângă ea și în curând au adormit. Iar fiul lui Sin-in numai atâta aștepta. Cum a auzit sforăiturile culilor, a coborât încet din litieră și s-a ascuns printre tufe. Și-a dezbrăcat hainele de nuntă, și-a desfăcut cocul, s-a îmbrăcat cu hainele lui și a devenit din nou el însuși. Cine ar fi putut gândi că el era chiar „mireasa”!
Cum s-au trezit culii au descoperit că mireasa a dispărut. O căutară prin toate tufele. O strigară până răgușiră, dar mireasa parcă intrase în pământ. S-au speriat și au început să plângă.
Atunci tânărul s-a apropiat și i-a întrebat:
— Ce s-a întâmplat? De ce plângeți?
Culii, desigur, nu l-au recunoscut și au răspuns:
— Duceam în litieră mireasa, eram frânți de oboseală și ne-am așezat să ne odihnim. Când am dormit, mireasa a dispărut și n-o găsim nicăieri. Ce să facem? Fără mireasă nu ne putem întoarce pentru că ne vor băga la închisoare.
Fiului lui Sin-in i s-a făcut milă de ei și le-a spus:
— Voi încerca să vă ajut. Luați cât mai mult lut, faceți o păpușă de mărimea unui om și îmbrăcați-o în rochie roșie. Când veți ajunge la casa mirelui, spuneți că mireasa a obosit pe drum și vrea să se odihnească. Mergeți cu litiera direct în camera miresei și cum veți primi banii plecați.
I-au mulțumit culii și au făcut așa cum le-a spus. Au făcut din lut o păpușă mare, au învelit-o într-o bucată de material roșu, au așezat-o în litieră și au dus-o. Iar în casa mirelui totul era gata pentru primirea miresei. Se adunaseră multe rude și mulți musafiri.
Iată că a apărut litiera împodobită. Au început să bată tobele, să sune flautele, să pocnească pocnitorile, s-au aprins focurile de artificii. Litiera s-a apropiat de poartă și toți musafirii au alergat să vadă mireasa. Dar culii au spus că mireasa a obosit foarte tare și au dus litiera în camera ei. Au pus păpușa de lut în pat și cum au primit banii au plecat în grabă. A venit seara. Musafirii au plecat, iar mama mirelui s-a dus în camera miresei s-o vadă. A deschis ușa și vede mireasa stând în pat.
— Ei, tu! a strigat soacra, tot mai dormi. Scoală-te. Tu n-ai venit la noi pentru odihnă.
Păpușa bineînțeles tăcea. Soacra s-a supărat, a venit în fugă lângă pat, a vrut să lovească mireasa, dar a rămas cu gura căscată – în loc de mireasă, o păpușă.
A înțeles că a fost păcălită, s-a înfuriat, a luat un ciocan și a spart păpușa în bucăți mici.
Dimineața soacra s-a dus la judecător cu plângerea. S-a mirat judecătorul, dar a primit un plocon bun și a promis că o va pedepsi pe Sin-in.
A doua zi, a chemat-o pe Sin-in și i-a spus:
— Cum ai îndrăznit să păcălești o doamnă atât de stimată din familia Van? De ce ai trimis păpușa în locul miresei? Spune tot adevărul!
Sin-in s-a prefăcut tristă și a început să plângă:
— Ea mă bârfește. Tot satul a văzut cum am așezat-o pe fiica mea în litieră, n-am auzit de nici o păpușă. Da-ți-mi fata înapoi! Unde este această păpușă blestemată, în care au transformat-o pe fiica mea?
— Arată-ne această păpușă, stimată doamnă Van. Acum va ieși adevărul la iveală.
Auzind aceasta, mama mirelui a răspuns:
— Eu am spart păpușa, iar bucățile le-am aruncat în lac.
— Atunci n-am ce face – a răspuns judecătorul – va trebui s-o eliberăm pe Sin-in din lipsă de probe.
Mama mirelui a fost nevoită să plece fără să primească nimic, iar Sin-in cu fiul ei au început de atunci să ducă o viață îmbelșugată și plină de bucurii.
repovestită de Olga Stratulat
Povești nemuritoare nr. 21, Editura Ion Creangă, București, 1978
