Trăia odinioară într-un sat un flăcău pe nume Ginșiro. Oamenii îl porecliseră „Mâncător de ridichi”, fiindcă era atât de sărac, încât se hrănea numai cu ridichi.
O dată, prietenii lui Ginșiro se înțeleseră să-l căpătuiască pe sărmanul flăcău, făcându-i rost de o nevastă avută. Pentru asta puseră la cale un șiretlic.
Într-o dimineață, trecură în șir lung, cu coșuri goale în mâini, pe dinaintea casei unui bogătaș. Văzând atâția oameni, bogătașul se miră nespus:
— Încotro vă duceți cu coșurile acelea?
Flăcăii răspunseră într-un glas:
— Mergem să culegem pere sălbatice pentru Mâncătorul de ridichi Ginșiro, mergem să culegem pere!
Altădată trecură buluc prin fața casei bogătașului, purtând cu toții sapele pe umăr. Bogătașul le ieși din nou în cale, cercetându-i unde se duc și de ce. Iar flăcăii răspunseră:
— Ne-a tocmit Mâncătorul de ridichi Ginșiro, să-i săpăm țarinile, mergem să-i săpăm țarinile!
Tare se mai minună bogătașul: „Mâncătorul de ridichi Ginșiro? N-am auzit de numele ăsta dar se vede treaba că nu-i chiar cel de pe urmă calic din ținutul nostru, dacă atâția oameni muncesc pe ogorul lui și culeg pere pentru el. Hm, n-ar fi rău deloc ca acest Ginșiro s-o pețească pe fiică-mea…”.
Și iată că nu târzie vreme, la bogătaș se înfățișă un pețitor din partea lui Ginșiro. Bogătașul era grozav de mândru că Mâncătorul de ridichi îi cere fata de nevastă și se învoi bucuros. Își trimise fata într-un palanchin (*) frumos la casa mirelui, iar drept zestre îi dădu o mulțime de suluri de mătase și felurite scumpeturi.
Mireasa coborî din palanchin și se uită în toate părțile să vadă casa cea bogată a Mâncătorului de ridichi.
Ginșiro însă trăia într-un bordei sărăcăcios, învelit cu paie. Înăuntru, ce-i drept, totul lucea de curățenie. Pe jos erau așternute două covorașe, nu lipseau paravanele și nici vasele de tot felul. Erau chiar și un căzănel și un ceainic cu ceștile lui.
Făcură nunta după rânduială. A doua zi dimineața însă, prietenii veniră să-și ia înapoi cele împrumutate mirelui. Luară totul, și căzănelul, și ceainicul, și covorașele, astfel încât coliba rămase goală.
Rău se mai amărî tânăra soție, dar lui Ginșiro nici că-i păsa. În dimineața următoare, încercă să încropească ceva de mâncare, dar în casă nu era nici măcar un bob de orez. Mâncătorul de ridichi ridică din umeri: „Mie nu-mi trebuie orez, nu sunt deprins cu așa ceva.”
Fierse ca de obicei o oală cu ridichi și mâncă pe săturate, însă nevasta nici nu voi să se atingă de asemenea bucate. Ce să facă, biata? Puse deoparte trei suluri de mătase colorată, din cele ce-i fuseseră date drept zestre, și-i spuse bărbatului:
— Pe astea o să le vinzi, ca să cumperi niște orez din târg.
Ginșiro luă unul dintre suluri și porni cu el la târg, să-l vândă. Pe drum însă, un târgoveț făcu ce făcu și-i luă sulul pe degeaba. Ginșiro se întoarse acasă cu mâna goală. A doua zi se întâmplă la fel. A treia zi însă, izbuti totuși să vândă mătasea și tocmai voia să cumpere orez, când văzu niște copii care chinuiau un șoim.
— Dați-i drumul sărmanei vietăți, se rugă Ginșiro cuprins de milă.
— Ce tot vorbești? Șoimul e al nostru, noi l-am prins: și facem ce vrem cu el.
— Dacă nu vreți să-i dați drumul, atunci vinde-ți-mi-l mie.
Le dădu copiilor toți banii care-i avea, fără să se mai tocmească, și luă șoimul. Apoi, Ginșiro dădu drumul păsării să se înalțe în văzduh și strigă plin de bucurie:
„Zboară, șoimule, zboară!
Cale bună, cale bună!
Hikutaku,
Sakutaku,
Pi-i-roro!”
Șoimul, se avântă, făcu un rotocol în văzduh, apoi se lăsă să cadă ca o piatră într-un lan orz. Acolo, în lan, se ascunsese un kappa. Șoimul îl înșfacă în gheare și-l aduse plocon lui Ginșiro. Kappa începu să se roage:
— Sloboade-mă, flăcăule, lasă-mă să plec! Îți voi da în schimb o răsplată cum nici nu visezi!
Ginșiro îi dădu drumul, iar kappa își ținu făgăduiala, dându-i în schimb o comoară neprețuită: o morișcă fermecată și un săculeț din țesătură scumpă. Era de-ajuns să învârtești morișca, și din ea curgea tot ce-și dorește inima. Însă Ginșiro, nepriceput cum era, se gândi: „Sacul o să-mi fie de folos în gospodărie, o să țin ridichi în el. Cât despre morișcă asta, nu-i bună de nimic.” Și o lepădă în iarbă.
Acasă, nevestei i se lungiseră urechile de foame așteptând: Oare nu se mai arată Ginșiro odată cu orezul acela?” Când îl văzu că se întoarce iarăși cu mâinile goale, de ciudă i se făcu negru înaintea ochilor.
Ginșiro îi povesti totul:
— Kappa mi-a dăruit un sac și o morișcă. Sacul uite-l aici. Morișca însă am aruncat-o. La ce ne-ar fi slujit? O jucărie care nu face nici doi bani.
Dar nevasta lui Ginșiro, care era femeie isteață, pricepu îndată cum stau lucrurile:
— Sacul ăsta e o comoară neprețuită, dar fără morișcă n-are nicio putere. Dă fuga și caut-o acolo unde ai aruncat-o.
Ginșiro porni grăbit după morișca năzdrăvană.
Căută el ce căută prin iarbă, și până la urmă găsi morișca și i-o dete nevestei care spuse nerăbdătoare:
— Bordeiaș, bordeiaș, schimbă-te în casă bogată!
Nici nu sfârși ea bine vorba, că bordeiul povârnit se prefăcu într-o casă mândră, înaltă, cu acoperiș de țiglă. În vârful acoperișului era un căluț cioplit cu meșteșug. Abia atunci înțelese Ginșiro ce comoară le-a încăput pe mâini.
— Într-adevăr. E o morișcă tare darnică, spuse el. Ia să-i încerc și eu puterea.
Nevasta îi dădu morișca și-l învăță ce să facă:
— Învârtește-o uite așa, și cere-i ce poftești.
Ginșiro luă morișca și o învârti cât putu de tare, strigând:
— Trage-i o ploaie zdravănă! Să toarne cu găleata! Deodată, din sac ieși un nor negru din care țâșniră fulgere. Apoi se porni o ploaie cu spume, care-i udă ciuciulete pe Ginșiro și pe nevastă-sa.
Nevasta luă morișca din mâna bărbatului, o învârti iarăși și spuse:
— Să crească lanuri de orez! Lanuri întinse și mănoase! Cât mai multe lanuri de orez!
Într-o clipită, din sac ieșiră lanurile de orez, ca niște covoare, și se desfășurară peste lunci, înverzind zările.
Nevasta mâncătorului de ridichi răsuci din nou morișcă. Din sac ieșiră o mulțime de cămări cu tot felul de bunătăți. Astfel că cei doi începură să trăiască în belșug.
Nu peste mult timp, Ginșiro trimise după socrii săi, poftindu-i la petrecere în casa cea nouă. Bogătașul veni cu nevasta și rămaseră muți de mirare. Ce acareturi minunate, ce de mai avuții! Fură ospătați cu mâncăruri atât de alese, cum nu mai mâncaseră ei niciodată. Când se sfârși prânzul, Ginșiro aruncă și masa și vasele cele scumpe și lăcuite. Acestea plutiră la vale, pe firul apei, iar în locul lor se iviră altele noi. Cu mult mai frumoase.
A doua zi dimineața, socrul și soacra începură să se pregătească de drum. Fata le spuse:
— Afară e încă întuneric. Mi-e teamă să nu vă împiedicați. Stați, că acuși vă luminez calea.
Și fără să mai stea mult pe gânduri, dădu foc casei. Vâlvătaia se înălță puternică și arse multă vreme ca o torță uriașă, luminând drumul bătrânilor, până ce aceștia ajunseră acasă.
În urma lui Ginșiro, pe locul rămășițelor înnegrite se înălță o casă nouă, și mai frumoasă decât cea arsă.
Bogătașul hotărî la rându-i să-i poftească în ospeție pe fiică-sa cu bărbatul ei. Făcu o petrecere mare și chemă lume multă. Musafirii mâncară, băură, se veseliră, iar la sfârșit, gazda aruncă în apă cănile și ceștile goale. Acestea plutiră o vreme în jos pe undele repezi, apoi nu se mai văzură.
A doua zi în zori, tinerii se pregăteau de plecare. Hotărât să nu rămână mai prejos decât gineri-său, bogătașul își dădu și el foc casei. Casa se aprinse ca un rug și arse până-n temelii de nu mai rămase decât cenușa și scrumul. Pomenindu-se săraci și fără adăpost, socrul și soacra se mutară într-un biet bordei acoperit cu paie.
Lui Ginșiro i se făcu însă milă de cei doi bătrâni. Învârti morișca năzdrăvană și înălță o casă frumoasă.
* Jilț sau pat cu baldahin, purtat de oameni (sau de elefanți, cămile) și folosit ca mijloc de locomoție pentru cei bogați; lectică; litieră.
