Cocorul este o pasăre foarte frumoasă. Are un moţ roşu ca o floare, pene albe ca zăpada şi picioare lungi. Legenda spune că demult, demult, cocorul a zburat din creierul muntelui, ducând în spate o zână. Pe vremurile acelea, departe, tare departe, tocmai în partea de apus a munţilor, trăia un negustor, cam la vreo 50 de ani, care deschisese prăvălie mare într-un sat. La câţiva li1 de acest sat, se afla un cătun vestit pentru priveliştile sale. Aici trăiau două familii: una se chema Li, iar cealaltă Uang.
Erau vecini şi se înţelegeau cum nu se poate mai bine. Familia Li avea o fată – Tai Hua, iar familia Uang un băiat
– Uang Siang. Bătrânii se aveau bine, iar copiii şi mai bine; de multe ori beau apă din acelaşi pahar şi se jucau la umbra aceluiaşi pom. Văzând cât de bine se înţelegeau copiii, bătrânii se bucurau şi îşi ziceau:
– Tu ai un băiat, eu am o fată, să ne înrudim! Cine să ştie că după puţin timp, venind o molimă, Uang Siang a rămas fără mamă, iar Tai Hua fără amândoi părinţii. Din cele două familii n-a mai rămas decât bătrânul Uang şi cei doi copii. I se rupea inima bătrânului văzând cum Uang Siang a rămas orfan de mamă, iar Tai Hua orfană de amândoi părinţii.
Într-o zi, acesta a spus:
– Tai Hua, încă de când trăiau părinţii tăi, hotărâsem să te muţi la noi. Acum, că ai rămas singură, vino în casa noastră şi vom împărţi mâncarea şi băutura!
Tai Hua s-a mutat la familia Uang şi amândoi copiii erau nedespărţiţi: la fântână mergeau împreună, la cositul ierbii împreună şi râsul lor răsuna peste tot. Încetul cu încetul, copiii au crescut mari şi au început să înţeleagă anumite lucruri. Vecinii spuneau că Tai Hua e ca o floare, dar în ochii lui Uang Siang ea era mai frumoasă decât toate florile; vecinii spuneau că Tai Hua are ochii ca nişte stele, dar pentru Uang Siang ochii ei erau mai strălucitori decât toate stelele. Când Uang Siang o privea, Tai Hua se roşea şi-şi pleca ochii. Se făcuseră mari şi se ruşinau să-şi mai vorbească în faţa oamenilor. Simţămintele lor erau ca florile ce înfloresc când vine primăvara şi dă căldura. Toţi se aşteptau ca ei să se ia. Dar nu întotdeauna se întâmplă după gândul omului. Tatăl lui Uang Siang şi-a adus o altă nevastă, o femeie închisă şi rea. Nici nu trecuseră trai zile, când a început să-l chinuiască pe Uang Siang. Acesta pleca dis-de-dimineaţă la câmp, dar mama vitregă nu-l aştepta niciodată cu masa şi adesea îi zicea lui bărbatu-său:
– Hai să mâncăm, ce să-l mai. aşteptăm şi pe el, e mare şi ar trebui să dea zor să termine treaba mai repede şi să vină devreme acasă. Iar când se întorcea Uang Siang ori găsea mâncarea rece, ori nu mai găsea deloc.
Când i se rupeau hainele, mama vitregă zicea:
– E băiat mare şi ar trebui să fie mai cu grijă cu hainele. Dacă le-a rupt, să le poarte rupte!
Zi şi noapte îl ponegrea mama vitregă pe Uang Siang în ochii tatălui său, încât acesta şi-a scos băiatul de la inimă.
Vedea cum Uang Siang rabdă de frig şi de foame, dar nu-l lua în seamă. Numai Tai Hua mai avea grijă de el şi câteodată, pe furiş, îi oprea mâncare, ori îi cosea hainele.
Tai Hua încerca să ghicească de ce mama vitregă se purta urât cu Uang Siang şi aşa de bine cu ea. Săraca fată, nici nu se gândea că mama vitrega n-o să-i lase să se căsătorească.
Dar peştele caută tovărăşia peştelui, şarpele caută tovărăşia şarpelui. într-o zi, în casa lui Uang a venit o peţitoare cu care mama vitregă a şuşotit un timp.
– Avem aici o comoară care face bani buni şi n-ar trebui să mai fim aşa săraci. Ce zici de Tai Hua?
Peţitoarea a răspuns:
– Eşti o femeie deşteaptă, cred că Tai Hua face câteva sute de Lianguri* [*Liang – unitate de măsură pentru bani, egală cu 33 g de argint] de argint, dar mă tem că nu vreţi s-o daţi.
Auzind că e vorba de câteva sute de lianguri de argint, mama vitregă a sărit în sus, ochii i s-au roşit şi a răspuns în grabă:
– Nu te teme că bărbatu-meu şi fiu-meu nu s-or învoi. Ştiu eu un leac pentru ei, numai să-mi aduci banii.
Peţitoarea a început să râdă şi, aplecându-se la urechea mamei vitrege, a spus:
– Treaba e ca şi făcută, negustorul care a deschis prăvălia în sat trecând într-o zi pe aici a văzut-o pe fată. E gata să dea 500 lianguri de argint.
După ce s-au mai sfătuit un timp, peţitoarea a plecat. Se făcuse ora să pună de mâncare. Mama vitregă a chemat-o pe Tai Hua din casă şi, râzând cu toată faţa, i-a zis:
– Fată dragă, e aşa de cald, de ce nu te duci afară la umbră să te răcoreşti? Eu am să fac o turtă din făină albă pentru Uang Siang.
Lui Tai Hua i s-a părut ciudat faptul că, după venirea peţitoarei, mama vitregă a devenit dintr-o dată aşa de veselă şi bună. Dar n-a zis nimic, a ieşit afară în curte şi s-a ascuns. După puţin timp, mama vitregă, crezând că Tai Hua a plecat, a încuiat poarta şi uşa casei. Văzând aceasta, Tai Hua a devenit şi mai bănuitoare. Încet, încet, s-a apropiat de uşa casei şi s-a uitat printr-o crăpătură. Înăuntru, mama vitregă a luat un pachet cu otravă pe care l-a răsturnat în făină. Fata a înţeles totul şi în grabă a fugit şi s-a ascuns din nou. După ce a terminat de făcut mâncarea, mama vitregă a descuiat poarta. Atunci Tai Hua a ieşit în stradă şi s-a aşezat la umbra unui pom. Pe seară, s-a înapoiat şi Uang Siang. Tai Hua i-a ieşit în cale şi, fără a ţine seama dacă pe stradă erau sau nu oameni, a început să-l tragă de mânecă. Ruşinat, Uang Siang a întrebat-o:
– Ce s-a întâmplat?
– Orice ar fi, să nu mănânci din turta albă! i-a şoptit Tai Hua şi apoi s-a aşezat din nou, prefăcându-se că lucrează.
Băiatul nici n-a ajuns bine în curte, că mama vitregă i-a ieşit în întâmpinare întrebându-l de una, de alta, prefăcându-se bucuroasă de venirea lui. Intrând în casă, i-a adus turta şi i-a spus:
– Mănâncă, băiete, să prinzi putere.
Uang Siang a luat turta în mână şi a ieşit afară. În curte era un câine mare galben. Băiatul s-a făcut că-i cade pâinea şi câinele s-a şi repezit, a luat-o şi-a rupt-o la fugă. Punând mâna pe un ciomag, mama vitregă a ieşit în grabă şi a început să-l fugărească. Până să-l ajungă mama vitregă, câinele a înghiţit pâinea. Sub ochii lui Uang Siang, n-a mai făcut nici zece paşi că a căzut jos şi a murit.
Nemâncat şi necăjit, Uang Siang s-a dus în camera lui şi s-a întins în pat. După puţin timp a venit şi taică-său.
Smiorcăindu-se şi plângând, mama vitregă i-a spus:
– I-am pregătit cu toată bunăvoinţa o turtă de făină albă, iar el a pus otravă în ea şi a dat-o câinelui şi zice că eu am vrut să-l otrăvesc. Mă omoară cu zile băiatul ăsta!
Taică-său, fără a cerceta adevărul, l-a certat zdravăn pe băiat şi cu asta a socotit treaba încheiată.
Toată noaptea n-a dormit Uang Siang. Îşi zicea: „Dacă n-ar fi văzut Tai Hua să-mi spună, aş fi fost mort acum. Dar zile mai sunt multe şi dacă mamei vitrege i-a intrat în cap să mă otrăvească va găsi ea cum să mă otrăvească. Azi am scăpat, dar mâine, cine ştie, doar n-o să pot să stau nemâncat în fiecare zi?” S-a gândit să fugă de acasă, dar îi părea rău s-o lase pe Tai Hua. Ar fi vrut să fugă împreună cu ea, dar încotro să se ducă? Nici el singur nu ştia cum se va descurca, atunci de ce s-o mai chinuiască şi pe ea? S-a socotit el ce s-a socotit, dar n-a găsit nici o ieşire.
Afară a început să bată vântul. Străjile au strigat prima oară, a doua oară, clar el tot nu dormea. Când au strigat a treia oară, Uang Siang a auzit o bătaie uşoară în geam şi o voce i-a şoptit:
– Deschide repede uşa!
A deschis îndată şi a intrat Tai Hua cu o legătură în mână.
– Uang Siang, i-a şoptit ea, dacă mai rămâi aici, mama vitregă te va pierde. Am pus în legătura asta doi bănuţi şi câteva lucruri, ia-le şi fugi să-ţi scapi viaţa! Zicând aceasta, tremura toată şi lacrimile-i curgeau şiroaie. Dar, temându-se că-l va îndurera şi mai mult pe băiat, şi-a înăbuşit plânsul.
Străjile strigaseră a patra oară, vântul bătea şi mai tare.
– Acum e timpul să pleci! i-a şoptit Tai Hua, dându-i legătura. Şi să ţii minte, chiar dacă ar fi să trec prin foc şi prin munţi de cuţite, nu mă voi mărita cu altul!
Uang Siang i-a răspuns:
– Chiar dacă marea va seca şi pietrele munţilor vor putrezi, tot nu mă voi schimba.
Tai Hua l-a condus până la poartă, unde Uang Siang i-a spus:
– Întoarce-te acum. Cum voi găsi un loc potrivit, voi veni îndată să te iau.
Uitându-se la cer, Tai Hua s-a rugat:
– Stelelor, stelelor, ascundeţi-vă după nori, să nu ne vadă răii. Şi stelele parcă ar fi înţeles ruga ei, s-au ascuns după nori.. Apoi, s-a rugat iarăşi: Câinilor, să nu lătraţi, până nu iese din sat! Şi, ciudat, până n-a ajuns la marginea satului, nici un câine n-a lătrat.
Afundându-se în noapte, Uang Siang s-a îndreptat către munţii din apus. înainte tăiase vreascuri şi cosise iarbă pe aceşti munţi. La lumina zilei, a văzut aici privelişti pe care nu le mai întâlnise altă dată: fiecare pia-tră era albă ca argintul, fiecare creastă era parcă sculptată de un meşter neîntrecut, iarba pe care călca era moale şi strălucitoare ca mătasea. Trecând peste o culme, a ajuns la un palat cu poarta din perle roşii străjuită ele ramuri verzi de brad şi înconjurată de un zid roşu. Până să se dumerească, poarta s-a deschis şi din palat a ieşit o tânără de vreo 20 de ani îmbrăcată în verde.
Mergând spre el, fata l-a strigat:
– Uang Siang! Uang Siang!
Mirat că-l strigă pe nume, băiatul s-a oprit, dar nu a răspuns. Fata se apropia încetul cu încetul de el şi continua să-l strige. In cele din urmă, Uang Siang i-a răspuns. Hainele fetei foşneau ca frunzele unui copac bătute de vânt. Uitându-se spre ea, băiatului ‘i s-a părut că aceasta avea prinse pe haine frunze de copac şi iarbă verde. Uitându-se mai cu atenţie, a văzut că pe îmbrăcămintea ei erau brodate frunze şi iarbă.
Cu multă blândeţe, fata a întrebat:
– Nu eşti tu Uang Siang? De ce nu mi-ai răspuns de prima dată? Hai să ne aşezăm!
Băiatul a zis:
– Tu eşti fată, eu băiat cum să stăm singuri în pădurea aceasta? Mai bine să-mi văd de drum. Râzând, fata l-a întrebat:
– Dar încotro vrei să te îndrepţi? Nu vezi că în jurul tău sunt numai munţi înalţi?
Ridicând capul, băiatul a rămas uimit când a văzut că de jur-împrejurul lor erau numai munţi cu creste ascuţite de ajungeau până la nori.
Tot râzând, fata i-a spus:
– Vino cu mine, Uang Siang, şi vom petrece zile fericite. În sinea lui, Uang Siang se gândea: „Dacă am ajuns până aici, am să mă duc să văd despre ce este vorba”.
Amândoi au ajuns la poarta palatului. În dreapta şi în stânga ei nu erau lei de piatră, cum e obiceiul, ci două păsări mari cu capul roşu şi aripile albe, care stăteau nemişcate parcă erau de piatră.
Fata i-a spus:
– Păsările acestea sunt cocori. Şi, atingându-i încet cu mâna, cocorii şi-au întins gâtul şi au strigat o dată de a răsunat toată valea, iar norii de pe cer s-au împrăştiat.
Apoi din nou au încremenit.
Fata l-a dus pe Uang Siang într-o sală mare, împodobită, şi l-a aşezat la masă. După ce a mâncat şi a băut, băiatul s-a ridicat şi a spus:
– Văd că eşti singură acasă, să plec şi eu până nu se întunecă.
Fata a râs din nou.
– Sunt singură, e adevărat, dar am multe încăperi în palat. Rămâi noaptea asta aici.
Seara, Uang Siang s-a culcat într-un pat cu aşternut de mătase moale şi călduros. Dar orice ar fi făcut, nu putea să doarmă. întorcându-se pe o parte şi pe alta, ofta şi se gândea la Tai Hua.
A doua zi, fata s-a împodobit şi mai frumos. Şi-a pus o mantie roşie bătută cu pietre strălucitoare şi o rochie brodată cu mii de flori mai frumoase decât cele mai proaspete flori, iar mijlocul şi l-a strâns într-o cingătoare bătută cu pietre preţioase.
Râzând, fata i-a spus:
– Nu mai ofta, haide afară să ne plimbăm şi să te linişteşti!
L-a luat pe băiat de mână şi au ieşit pe poartă. Rochia fetei mişcându-se, păreau că se mişcă şi florile de pe ea, şi Uang Siang a simţit parcă parfumul lor. Afară, totul se schimbase. Înfloriseră caişii, florile de rodii erau roşii ca focul, iar bujorul de primăvară îşi deschisese petalele.
Mantia roşie a fetei împrăştia raze aurii, iar stâncile albe ca argintul îşi reflectau lumina. Faţa fetei era mai roşie decât razele soarelui şi, oriunde se uita, peste tot florile păreau şi mai frumoase. Atunci Uang Siang a înţeles că a întâlnit o zână şi s-a bucurat, dar s-a şi îngrijorat.
Tot râzând, zâna i-a spus:
– Florile au înflorit de sărbătoare. Să facem nunta astăzi.
Uang Siang şi-a plecat capul. Oftând, a răspuns:
– Zână, surioară, am să-ţi pun şi eu o întrebare. De ce când înfloresc florile mai sunt oameni trişti?
Zâna n-a ştiut ce să-i răspundă.
Şi a mai trecut o zi.
Seara, băiatul s-a culcat din nou în aşternuturi de mătase şi iarăşi n-a dormit toată noaptea.
A doua zi, zâna şi-a schimbat din nou hainele. Şi-a pus o mantie albastră ca albastrul cerului după ploaie şi l-a luat din nou pe Uang Siang la plimbare. Cum au ieşit pe poartă, în faţa lor a apărut un lac cu apa albastră strălucitoare.
Pe malul lacului erau tot felul de flori, iar pe luciul apei lunecau lebede. Şi cum s-a mişcat zâna, cum mantia ei a început să strălucească la fel ca apa lacului. Mergând, semăna cu o rândunică, şi faţa ei era tot atât de rotundă ca luna care se oglindeşte în lac.
Atunci, zâna a spus:
– Păsările se împerechează, peştii se adună câte doi. Ne luăm astăzi?
Dar băiatul i-a răspuns:
– Păsările se împerechează, peştii se adună câte doi. Zână, surioară, nu mă despărţi de Tai Hua!
De pe faţa zânei a dispărut zâmbetul. Uang Siang şi-a plecat capul. Apoi, zâna a intrat în casă.
După puţin timp, a ieşit ducând în mână acea mantie roşie care împrăştia raze roşii. Cu multă blândeţe, l-a întrebat:
– Unde vrei să te duci? Iar Uang Siang i-a răspuns:
– Unde oi vedea cu ochii, să găsesc un locşor şi s-o aduc pe Tai Hua.
Dând din cap, zâna a adăugat:
– Dar cu ce-ţi vei duce zilele?
Văzând cât e de îngrijorată zâna pentru soarta lui, băiatul i-a arătat lot ce primise de la Tai Hua şi i-a repetat ce-i spusese aceasta.
Atunci, zâna i-a zis:
– N-am să-ţi dau altceva decât această mantie fermecată. Dac-o îmbraci noaptea, vei găsi drumul ca şi ziua, dac-o îmbraci iarna, frigul va fugi de tine. Tu ştii câţi bani face mantia aceasta?
– Nu ştiu, a răspuns Uang Siang.
– Aceasta este o comoară nepreţuită. Dacă vrei s-o vinzi, să n-o vinzi altcuiva decât negustorului care şi-a deschis prăvălie în sat şi să nu ceri mai puţin de 1 000 de lianguri de argint. I-a dat mantia şi i-a spus: Acum te conduc să ieşi din munte.
Apoi i-a cerut lui Uang Siang să închidă ochii, iar acesta închizând ochii a simţit cum, deodată, se îndepărtează. Deschizând ochii, după cum i-a spus zâna, se afla pe vârful unui munte de unde nu se vedea nici palatul cu poarta de perle roşii, nici lacul. Ca prin ceaţă, Uang Siang şi-a dat seama că acesta era locul de unde tăia vreascuri înainte. Alături de el se afla zâna care i-a dat ultimele sfaturi:
– Numai dacă-mi asculţi sfatul vei putea fi împreună cu Tai Hua şi dacă vei avea necazuri, să urci pe vârful acestui munte, să baţi de trei ori din picioare şi să strigi:
„Zână, surioară!” Nu care cumva să uiţi spusele mele! Apoi l-a privit pentru ultima dată, s-a întors şi, căţărându-se pe stâncile albe ca de zăpadă, a dispărut.
Soarele era la miază. După vorbele zânei, Uang Siang a coborât muntele, a intrat în sat şi s-a dus drept la prăvălia negustorului să-i vândă mantia. În prăvălie l-a găsit pe vânzătorul acestuia. Când acesta a ridicat mantia, deodată toată încăperea s-a umplut de raze roşii scânteietoare. Toţi şi-au holbat ochii şi au spus într-un glas:
– Aceasta este o adevărată comoară!
Ţinând strâns mantia, vânzătorul l-a întrebat:
– Câte lianguri de argint vrei?
– Nici mai mult, nici mai puţin de 1 000 de lianguri a răspuns Uang Siang.
Vânzătorul s-a gândit ce s-a gândit şi a spus:
– Pentru aşa o sumă mare, nu pot să hotărăsc singur. Trebuie să-l întreb pe stăpân. A luat mantia şi s-a dus în camera de oaspeţi, unde se odihnea negustorul. Era obosit de cele petrecute în ultimele câteva zile.
Auzind Tai Hua că mama vitregă vrea s-o mărite cu negustorul, n-a acceptat nici în ruptul capului. De câteva ori trimisese acesta oameni cu banii şi gătelile ce se dăruiesc la peţit, dar de fiecare dată Tai Hua le aruncase afară. Cu o zi înainte, negustorul o căutase din nou pe peţitoare, cu care pusese la cale răpirea fetei şi de bucurie nu dormise toată noaptea.
Vânzătorul l-a strigat şi acesta, când a dat cu ochii de mantie, a strigat:
– Asta este o adevărată comoară! Cât argint cere pe ea?
– 1 000 de lianguri, a răspuns vânzătorul. Negustorul şi-a făcut socoteala în gând şi a întrebat:
– De unde este omul ăsta şi cum îl cheamă? Vânzătorul a făcut o plecăciune şi a răspuns:
– Mă duc degrabă să-i întreb.
Uang Siang habar n-avea de planul negustorului de a o lua pe Tai Hua, de aceea a spus fără să şovăie numele satului şi al familiei lui. Vânzătorul i-a spus negustorului tot, iar acesta, când a auzit, şi-a clătinat capul cu ură, a închis ochii făcându-şi socotelile şi deodată a izbucnit:
– De-ar fi să-l omor şi tot trebuie să pun mâna pe mantie.
Negustorul s-a ridicat, a ieşit afară şi a început să-l ia la rost pe Uang Siang:
– Spune-mi repede, de la ce bogătaş ai furat mantia?
Supărat, Uang Siang i-a răspuns:
– Nu mai vorbi prostii! În viaţa mea n-am furat nici măcar un ac, darmite o mantie de 1 000 de Hanguri de argint. Mai bine spune-mi că nu vrei s-o iei şi atunci mă duc în altă parte.
Holbându-se ia Uang Siang, negustorul i-a zis:
– Un sărăntoc ca tine nu poate să aibă o asemenea mantie. Legaţi-l!
Şi Uang Siang s-a pomenit înconjurat. Atunci a spus:
– Zâna cocorilor mi-a dat mantia. Auzind asta, toţi au încremenit. Dar negustorul i-a spus:
– Zici că zâna cocorilor ţi-a dat-o? Atunci unde e, că eu n-am văzut-o niciodată!
Amintindu-şi sfatul zânei, Uang Siang a zis:
– Dacă nu crezi, hai să căutăm zâna!
Negustorul se gândea: „Dacă nu găseşte zâna, rămâne pe mâna mea. Ba poate că spune de zână ca să scape mai uşor”. Şi uitându-se cu ură la băiat i-a spus:
– Nu scapi tu! Merg şi eu cu tine s-o căutăm. Uang Siang, însă, nu se temea.
Negustorul şi-a luat oamenii şi au plecat pe munte cu băiatul.
O treabă atât de ciudată pusese tot satul în picioare. Sute de oameni se ţineau după ei să vadă zâna cocorilor. Printre ei era şi peţitoarea. Când au trecut prin dreptul cătunului, mama vitregă a încuiat-o pe Tai Hua în casă şi s-a luat şi ea după ceilalţi.
Ajungând in vârful muntelui, băiatul a bătut de trei ori din picioare şi a strigat de trei ori „Zână, surioară!” şi muntele s-a despicat deodată în două. La mijloc se vedea palatul cu poarta de perle roşii şi zâna stând în faţa porţii, lângă cocori.
Văzând aceasta, toţi oamenii s-au oprit de mirare. Numai mama vitregă, peţitoarea şi negustorul, vrând sa meargă mai departe, au alunecat în crăpătura muntelui si într-o
clipă s-au prefăcut în nişte stânci negre, urâte. Zâna s-a suit pe spatele unui cocor şi, făcând semn cu mâna,
celălalt cocor şi-a deschis aripile şi s-au ridicat în văzduh, îndreptându-se spre cătun.
Încuiată în casă, Tai Hua se gândea că trebuie să vină Uang Siang s-o scape, când a auzit un zgomot în curte. Uitându-se prin crăpătura uşii, a văzut cum zâna coboară de pe cocor şi vine spre uşă, apoi, la un semn, lacătul a căzut şi Uşa s-a deschis. Fără un cuvânt, zâna cocorilor a apucat-o pe fată de mână, a urcai-o pe celălalt cocor şi, făcând un semn, cei doi cocori s-au ridicat în văzduh. În timpul acesta, oamenii din cătun se împrăştiaseră. Numai Uang Siang aştepta în faţa porţii de perle roşii. Văzând-o pe Tai Hua s-a bucurat şi nu ştia cum să-i mulţumească zânei.
Atunci zâna le-a spus:
– Eu mă duc în altă parte, voi rămâneţi să locuiţi aici. Apoi, uitându-se la băiat, a aplecat capul şi din ochi i-au picurat câteva lacrimi. S-a suit pe cocor şi s-a pierdut în văzduh.
Şi pe locul unde i-au căzut lacrimile, a izvorât un pârâu cu apă limpede. De atunci, Uang Siang n-a mai văzut-o niciodată pe zână. Dar, de multe ori, la miezul nopţii a auzit strigătul cocorilor. Din acest motiv oamenii i-au spus acelui loc Muntele Zânei Cocorilor. Şi până astăzi, Muntele Zânei Cocorilor e tot alb ca zăpada, iar cele trei stânci sunt tot aşa de negre şi urâte.
