de Edmondo de Amicis
Nobis și Franti ar face o buna pereche! Priveliștea înfiora-toare ce avuram azi dimineața nu mișca nici pe unul, nici pe altul.
Ieșind din școala, stateam cu tata și ne uitam la niște ștrengaruși din clasa a II-a, care-și scosesera paltoanele și caciulițele și frecau gheața cu ele, ca s-o faca mai lucioasa, mai alunecoasa, mai buna de dat pe ea, cand vazuram sosind dinspre capatul strazii o mulțime de oameni speriați, gra-bind pașii și șoptind între ei. În mijlocul lor se aflau trei gar-diști, în urma carora veneau doi oameni, care duceau o tar-ga. Baieții alergara din toate parțile. Mulțimea venea spre noi. Pe targa statea întins un om galben ca un mort, cu capul lasat pe umar, cu parul zbarlit și însangerat; îi curgea sange și din gura și din urechi.
Pe langa targa mergea o femeie tanara cu un copil în bra-țe, care nebuna de durere, striga din timp în timp:
— A murit! A murit! Dumnezeule, ce sa ma fac eu! Un baiețel cu ghiozdanul pe spate mergea alaturi de ea, plan-gand cu hohote.
— Ce s-a întamplat? întreba tata.
Un trecator îi spuse ca ranitul era un zidar, care cazuse de la al IV-lea etaj, pe cand lucra.
Oamenii care duceau targa, se oprira ca sa mai rasufle puțintel. Cei mai mulți întoarsera capul îngroziți. Vazui la cațiva pași de noi pe profesoara cu pana albastra la palarie, ca susținea pe domnișoara Delcati, ce era gata sa leșine.
În același timp ma apuca cineva de mana: era bietul Zidaraș, galben și tremurand ca varga. Saracuțul se gandea, desigur, la tatal sau; ma gandii și eu la al meu! Slava Dom-nului! Cel puțin eu sunt totdeauna cu sufletul liniștit cand ma aflu în școala, știu ca tata e acasa și scrie, scutit de orice primejdie, dar cațiva camarazi de ai mei se gandesc îngrijo-rați la parinții lor, dintre care unii lucreaza la vreun pod înalt, alții la vreo mașina, unde o mișcare nesocotita, un pas necal-culat ar putea sa-i coste viața. Sunt întocmai ca copiii de sol-dați, ai caror parinți se afla la razboi. Zidarașul se uita lung, și tremura tot mai tare; tatal meu baga de seama și îi zise:
— Du-te baiete, du-te acasa, la tatal tau, ca te așteapta; fii liniștit, el este sanatos, du-te!
Zidarașul pleca, dar la fiecare pas se uita înapoi. Oamenii ridicara targa, mulțimea se puse iarași în mișcare și biata femeie țipa întruna de ți se rupea inima:
— A murit, a murit!
— Nu, n-a murit! se raspundea din toate parțile; dar ea nici nu-i asculta și disperata, își smulgea parul.
Eram îngrozit de ceea ce vazusem, cand auzii un glas maniat, care striga:
— Ce razi? și întorcandu-ma repede, vazui un om barbos, care se uita ținta în ochii lui Franti, vazandu-l ca rade.
A-tunci, omul îi trase o palma strașnica, de-i sari caciula cat colo!
— Scoate-ți caciula, netrebnicule, cand trece un om ranit din cauza muncii!
Gloata trecuse toata, iar de-a lungul uliței deșarte ramasese un șiroi de sange.
