…baladă populară culeasă de Gh. Dem. Teodorescu
La Picior-de-Munte,
Pe dealuri mărunte,
Prin plaiuri tăcute,
De vânturi bătute,
Urcă şi scoboară
Şi drumul măsoară
Trei turme de oi,
De oi tot ţigăi,
Cu harnici dulăi,
Ş-un mândru cioban,
Tânăr moldovean,
Cu trei dorojani,
Feciori de mocani.
Sub poale de munte,
Pe dealuri mărunte,
Prin crânguri tăcute,
Apa-i răcoroasă,
Frunza e umbroasă
Şi iarba pletoasă
Apa de băut,
Frunza de şezut,
Iarba de păscut.
Foaie ş-o lalea,
Cioban, d-ajungea,
Crângul de vedea,
Stân-apropia,
Semn i se făcea
Şi-n loc se oprea,
Dulăi odihnea
Pe gânduri cădea.
Dar pe când şedea
De se tot gândea,
O oaie bârsană,
Oaie năzdrăvană,
Nici iarbă păştea,
Nici apă nu bea,
Nici umbra-i plăcea,
Ci mereu umbla
Şi mereu zbiera.
Cioban, d-o vedea,
Lângă ea se da
Şi mi-o cerceta
Şi mi-o întreba
– Oiţă, oiţă,
Oiţă plăviţă,
Oiţă bălană,
Cu lână bârsană,
De trei zile-ncoace
Guriţa nu-ţi tace!
Apa rău îţi face,
Ori iarba nu-ţi place,
Ori nu-ţi vine bine
Să mai fii cu mine?
Oiţa bârsană,
Oaie năzdrăvană,
Dacă-l auzea,
Din gură-i zicea
– Stăpâne, stăpâne,
Stăpâne jupâne,
Drag stăpân al meu,
Dat de Dumnezeu,
Iarba mie-mi place,
Apa rău nu-mi face
Şi mult îmi e bine
Să fiu tot cu tine,
Dar gura nu-mi tace
De trei zile-ncoace,
Că semn mi se face
Că ăi dorojani,
Feciori de mocani,
Sunt trei veri primari,
Şi ei mi s-au dus,
S-au dus în ascuns
De s-au domuit,
Şi mi s-au vorbit,
Şi mi s-au şoptit
La apus de soare
Să mi te omoare
Sub poale de munte,
Prin crânguri tăcute,
Oi când aromesc
Şi câini ostenesc.
Cioban, d-auzea,
Cu oaia vorbea,
Din gură-i grăia
– Oiţă, oiţă,
Oiţă plăviţă,
Oiţă bălană,
Cu lână bârsană,
De eşti năzdrăvană
Şi dac-ai văzut
Semn că-ţ’ s-a făcut
Şi d-ai auzit
Cum s-au domuit
Şi cum s-au vorbit
Şi cum s-au şoptit
Ăi trei dorojani,
Feciori de mocani,
Slugi de nouă ani,
Dacă m-or urî
Şi m-or omorî,
Vina lor o fi,
Păcat ş-or plăti.
Iar tu, oaia mea,
Să le spui aşa,
De te-or asculta
Io, cât am trăit,
Oi am îngrijit,
Câinii am hrănit,
Pe ei i-am plătit;
Să le mai spui iar,
De n-o fi-n zadar,
Ca să mă îngroape
De stână aproape,
Oi ca să-mi privesc,
Dor să-mi potolesc,
Spre partea de luncă,
Aproape de strungă,
Strunga oilor,
Jocul mieilor,
Dorul bacilor,
În dosul stânii,
Să-mi auz câinii,
Că ei, d-or lătra,
Stăpân c-or chema;
Să le mai spui iar,
De n-o fi-n zadar,
Să le spui aşa,
De te-or asculta
Când m-or îngropa
Şi m-or astupa,
Să-mi puie la cap
Ce mi-a fost mai drag
Căvălaş de soc,
Mult zice cu foc;
Căvălaş de os
Mult zice duios;
Căvălaş cu fire,
Mult zice subţire;
Vânt când o sufla,
Fluier o cânta,
Oile-or sălta
Şi s-or aduna,
Câinii-or auzi,
La mine-or veni,
La mine s-or strânge,
Pe mine m-or plânge
Cu lacrămi de sânge.
Şi tu, oaia mea,
Tu, dac-ăi vedea
O mândră fetiţă
Cu neagră cosiţă
Prin crânguri umblând,
Din gură cântând,
Din ochi lăcrămând,
De mine-ntrebând,
Să nu-i spui că sunt
Culcat sub pământ,
Ci că m-am tot dus,
Dus pe munte-n sus,
Prin vârfuri cărunte
Dincolo de munte,
Căvălaş să-mi dreg,
Flori ca să-i culeg
Pentru nunta mea
Ce-o să fac cu ea.
Vorba nu sfârşea,
Dorojani venea
Şi se repezea
Şi mi-l răpunea,
Turmele să-i ia.
Iar de-l omora,
Ei mi-l îngropa
La brâu de perdea,
‘N strunga oilor,
Jocul mieilor,
Dorul bacilor;
În dosul stânii,
Unde dorm câinii.
Ei, de-l îngropa,
La cap îi punea
Căvălaş de soc,
Mult zice cu foc;
Căvălaş de os
Mult zice frumos;
Căvălaş cu fire,
Mult zice subţire.
Vântul, când bătea,
În caval sufla,
De jale-mi cânta,
Oi că se strângea,
Câini că s-aduna,
Oile plângând,
Câinii tot lătrând,
Pe stăpân chemând.
Aşa, tot aşa,
Vremea vremuia,
Dar oaia bârsană,
Oaia năzdrăvană,
Ea se tot uita
Şi nu mai vedea
Pe mândra fetiţă,
Cu neagră cosiţă,
Prin crânguri umblând,
Din gură cântând,
De el întrebând,
Să-i spue că-i dus,
Dus pe munte-n sus,
Dincolo de munte,
Prin vârfuri cărunte,
Căvălaş să-şi dreagă
Şi flori să-i culeagă.
