Se povestește că odată, demult, starostele unui sat avea o fiică pe care hotărâse s-o dea de soață fiului unui bogătaș din satul vecin. Doar la un lucru nu se gândise starostele: dacă și fetei îi va fi pe plac mirele ales…
Se făcu nunta. Ginerele se mută în casa socrului, dar în curând băgară de seamă cu toții că nevasta nu-și cinstește bărbatul nici măcar c-o privire.
Și iată că într-o bună zi fata starostelui se duse la o bătrână vrăjitoare care-și avea sălaș la marginea satului:
— Tare mă mai mustră cugetul și greu îmi vine să mă dau în vileag, mătușico, dar m-au măritat cu unul pe care nu-l iubesc. Mi s-a făcut lehamite de bărbatu-meu. Atât mi-e de silă, încât nici nu vreau să-l mai văd în ochi. Rogu-te, ajută-mă să pun capăt amărăciunii.
Vrăjitoarea își scutură pletele cărunte, își îngustă pleoapele și începu să bolborosească vorbe repezi și neînțelese. Pironindu-și apoi ochii arzători asupra tinerei femei, îi porunci:
— Țese o fâșie de pânză într-o noapte cu lună. Albește-o tot într-o noapte cu lună, coase-o într-o noapte cu lună, brodeaz-o într-o noapte cu lună și îmbracă-l pe bărbat cu ea, dar tot într-o noapte cu lună plină.
Femeia făcu întocmai. Țesu pânza într-o noapte cu lună, o albi sub razele lunii și o cusu tot așa într-o noapte cu lună plină. Era frumos veșmântul, alb, alb și străveziu ca gingașa lumină a lunii.
Și iată că veni din nou o noapte cu lună. Tânăra soție acoperi ușor umerii bărbatului cu țesătura. Omul ieși în pridvor, privind luna într-o tăcere mâhnită. Apoi, deodată, se topi ca un bumb de argint. Luna apuse. Se iviră și zorile, dar bărbatul nu se mai întoarse.
Cu toate că omul acela îi fusese atât de nesuferit, femeia se simți tulburată fără voia ei și dete iarăși fuga la vrăjitoare. Aceasta îi spuse:
— Dacă vrei să-l revezi, rabdă până se va arăta din nou luna plină, iar la ceasul cel mai adânc al nopții du-te la răspântia a șase drumuri. Stai acolo și așteaptă.
Stătu nevasta, după cum i se poruncise, în răspântia celor șase drumuri. Când se făcu cerul cel mai adânc al nopții, se ivi deodată din depărtare, învăluită în razele lunii, o umbră care parcă plutea prin văzduh, fără să atingă pământul…
Tânăra soție simți un fior înghețat cuprinzându-i inima: era chiar bărbatul ei, înveșmântat așa de pânza albită sub văpăile lunii. Bărbatul se apropie de ea, privind-o cu tristețe… Apoi șopti încet, cu glas tânguitor:
„În ceas nenorocit am îmbrăcat
Veșmântul dalb, ţesut din fir de lună
Și osândit sunt să-nsoţesc pe veci
Crăiasa nopţii-n drumurile ei…”
Vedenia albă lunecă lin pe lângă ea și se pierdu pentru totdeauna în întunericul nopții.
