Demult, în Tibet, într-un ținut sterp, sărac, care n-avea nici pământ roditor, nici râuri, nici căldură, nici flori, nici copaci, nici iarbă, oamenii nu mâncau niciodată pe săturate, nu aveau haine călduroase și nimeni nu știa cum arată fericirea. Dar ei credeau că în lume există fericire.
Bătrânii spuneau că fericirea este o pasăre frumoasă, care trăiește departe la răsărit, în Muntele de Zăpadă. Unde zbura Pasărea Fericirii, acolo era fericirea. În fiecare an porneau oamenii să caute Pasărea Fericirii și nici unul din câți au plecat nu s-a mai întors.
Se spunea că erau trei zmei bătrâni, cu barba lungă, care păzeau Pasărea Fericirii și care numai suflând în barbă puteau să ia viața unui om.
În acest an l-au trimis oamenii pe Uang Tia, un copil isteț, să caute Pasărea Fericirii. Înainte de plecare, fetele i-au dat rachiu de secară, iar mamele, după un obicei din Tibet, i-au aruncat pe cap ovăz, urându-i drum bun.
Uang Tia a mers multe zile în șir, departe, departe spre răsărit. Deodată s-a ivit un zmeu bătrân, cu barba neagră, care cu un glas de cioară a strigat:
— Cine a venit aici? Cine îndrăznește și ce caută aici?
— Mă numesc Uang Tia, caut Pasărea Fericirii, a răspuns Uang Tia.
Bătrânul zmeu a râs în hohote:
— Ești cât oul de găină și îndrăznești să vii la mine! Dacă vrei să găsești Pasărea Fericirii, mai întâi să o omori pe mama lui Io San. Dacă n-ai să faci așa, am să te pedepsesc. N-am să omor cu mâinile mele un om atât de mic ca tine, am să te las să mergi treizeci și trei de poște pe drum prăpăstios și ai să te prăpădești.
Uang Tia a zis:
— Îmi iubesc mama și nu pot să omor pe mama altuia, fă ce dorești.
Zmeul bătrân, plin de mânie, a suflat o dată în barbă și într-o clipă drumul neted s-a transformat într-un drum prăpăstios, iar fiecare piatră era ascuțită ca un cuțit.
Uang Tia a mers prima poștă, și pietrele i-au rupt tălpile pantofilor. A mers a doua poștă, și pietrele i-au rănit picioarele. A mers a treia poștă, și pietrele i-au rănit mâinile.
„Cât de greu îmi e să mai merg! Oare să mă întorc acasă? Nu pot, oamenii din sat așteaptă să le aduc fericirea”, se gândea Uang Tia.
S-a lăsat jos și a început să meargă de-a bușilea. Și-a rupt hainele, coatele, genunchii. Când și-a terminat drumul, s-a întâlnit cu un zmeu bătrân, cu barba bălaie, care vorbea cum vâjâie vântul.
— Dacă vrei să găsești Pasărea Fericirii, mai întâi trebuie să-l otrăvești pe moșul Lan; dacă nu vrei, am să te las să mori de foame.
Uang Tia s-a uitat la zmeul bătrân și a zis:
— Frumos mai vorbești! Îmi iubesc bunicul și nu pot să omor pe bunicul altuia.
Zmeul bătrân a suflat plin de mânie în barbă și traista lui Uang Tia a zburat în cer. Munții verzi, apele limpezi s-au prefăcut în fața ochilor săi într-un pustiu nemărginit, unde nu se putea găsi nimic demâncare.
Când a terminat prima poștă, îi chiorăiau mațele. Când a terminat a doua poștă, era amețit de foame și vedea negru în fața ochilor. A mers și a treia poștă, dar foamea îl sfâșia și mai cumplit.
Cine a suferit de foame poate să înțeleagă. Uang Tia a băut multă apă rece pe malul râului și a mers înainte până a făcut treizeci și trei de poște, dar a rămas numai piele și os.
Un zmeu bătrân, cu barba albă, l-a oprit și i-a vorbit tunător:
— Cine nu se teme de moarte și a venit până aici?
Uang Tia i-a răspuns:
— Mă numesc Uang Tia, caut Pasărea Fericirii.
— Dacă vrei Pasărea Fericirii, să-mi aduci în dar ochii lui Pai Ma. Dacă îndrăznești să spui nu, am să-ți scot ochii numaidecât, a spus bătrânul zmeu.
Uang Tia, cu capul plecat, s-a gândit puțin și a zis:
— Te bucuri de răul altuia. N-am să scot ochii fetelor frumoase. N-am să scot nici ochii lui Pai Ma.
Bătrânul zmeu a suflat într-o clipă în barbă. Lui Uang Tia i-au pierit ochii și a rămas orb, dar se gândea că este ultima încercare și că trebuia să meargă înainte, acolo unde răsare soarele, la Pasărea Fericirii.
Uang Tia a făcut treizeci și trei de poște pipăind pământul cu palmele. S-a cățărat pe vârful Muntelui de Zăpadă și a auzit Pasărea Fericirii vorbindu-i:
— Dragă copile, pe mine mă cauți?
Uang Tia, bucuros și trist, a răspuns:
— Da, am venit să te caut. Oamenii de la noi se gândesc tot timpul la tine. Hai să mergem!
Pasărea Fericirii l-a mângâiat ușor cu aripile și a cântat pentru el. Uang Tia avea acum ochii mai strălucitori ca înainte. Rănile i se vindecaseră și mușchii erau mai tari. Pasărea Fericirii l-a poftit pe Uang să mănânce carne uscată și prăjitură cu frișcă.
Uang Tia s-a întors în sat stând pe spatele Păsării Fericirii și a poposit pe vârful muntelui.
Pasărea Fericirii l-a întrebat:
— Și acum ce dorești? Ce doresc ai tăi?
Uang Tia i-a răspuns:
— Noi vrem căldură și fericire, păduri și flori, câmpii și râuri.
Atunci Pasărea Fericirii a strigat de trei ori de pe vârful muntelui. Prima dată a strigat:
— Soare auriu, ieși din nori, vântule cald, suflă din cer!
A doua oară a strigat:
— În munți și la poalele munților să crească codri după codri, toate florile de la munte să înflorească, toate păsările să cânte!
A treia oară a strigat:
— Să apară râuri albastre și câmpii verzi, iepurii albi de bucurie să zburde pe iarba verde!
De atunci, oamenii din acel ținut nu mai duc o viață chinuită, nu mai știu ce înseamnă sărăcia și nevoile.
repovestire de Li-Iu-Gin și Olga Stratulat
Povești nemuritoare nr. 8, Editura Ion Creangă, București, 1974
