Pisoiul

Vasea şi Katia erau fraţi şi aveau o pisică. Primăvara, pisica s-a pierdut. Copiii au căutat-o peste tot, dar n-au putut-o găsi. Odată se jucau lîngă hambar şi au auzit, de undeva de sus, un mieunat subţire. Vasea s-a urcat pe scară, în podul hambarului, iar Katia sta jos şi întreba mereu:
— Ai găsit-o? Ai găsit-o?
O bucată de vreme Vasea nu i-a răspuns. În sfîrşit i-a strigat:
— Am găsit-o! E pisica noastră… şi are şi pisoi. Sunt aşa de frumoşi! Vino încoace repede!
Katia a alergat în casă, a făcut rost de lapte şi i-a dus pisicii.
Erau cinci pisoi. După ce au mai crescut puţin şi au în­ceput să se mişte din colţul lor, copiii şi-au ales un pisoi cenuşiu, cu lăbuţe albe, şi l-au luat în casă. Pe ceilalţi pisoi mama i-a dăruit, iar pe acesta l-a lăsat copiilor. Copiii îl hrăneau, se jucau cu el şi-l culcau în pat cu dînşii.
Într-un rînd au ieşit să se joace în drum şi au luat pi­soiul cu ei.
Vîntul spulbera paiele de pe drum şi pisoiul se juca cu firele de paie, iar copiii făceau haz privindu-l. Mai apoi, au găsit pe marginea drumului măcriş, s-au apucat să-l cu­leagă şi au uitat de pisoi.
Deodată au auzit pe cineva strigînd tare: „înapoi, îna­poi!” şi au văzut un vînător venind în goana calului. Înain­tea lui, doi cîini alergau să apuce pisoiul. Prostuţ cum era, pisoiul, în loc să fugă, s-a lăsat la pămînt, şi-a încovoiat spinarea şi privea ţintă către ei.
Katia s-a speriat de cîini, a început să ţipe şi a fugit. Vasea s-a repezit într-un suflet spre pisoi şi a ajuns lîngă el odată cu cîinii. Cînd cîinii erau cît pe ce să înşface pisoiul, Vasea s-a trîntit cu burta peste el şi l-a acoperit.
Tocmai atunci s-a apropiat şi vînătorul şi a alungat cîi­nii, iar Vasea a dus pisoiul acasă şi de atunci nu l-a mai luat la cîmp.