de Edmondo de Amicis
Începi acum sa înțelegi poezia școlii, Enrico draga; dar școala în momentul de fața, tu n-o vezi decat ca elevii. 0 sa ți se para mult mai frumoasa și mai poetica peste treizeci de ani, cand te vei duce sa însoțești pe copiii tai și o vei vedea de afara cum o vad eu acum, cand aștept sa sune clopoțelul de ieșire, și ma învartesc prin strazile tacute din jurul cladirii de școala, ori trag cu urechea pe la ferestrele de la etajul de jos. De la o fereastra aud glasul unei profesoare care zice: Ce taietura urata ai facut lui ți. Nu merge, baiete! Ce-ar zice tatal tau?… La fereastra de alaturi aud glasul unui profesor care dicteaza rar: „Am cumparat cincizeci de metri de postav, patru lire metrul, i-am revandut…”Mai departe, pro-fesoara cu pana albastra citește tare.: „Atunci Pietro Micca cu fitilul aprins în mana”. Dintr-alta clasa se aude deodata parca ar ciripi o suta de pasarele, ceea ce ma face sa înțeleg ca profesorul a ieșit pentru un moment de acolo. Fac cațiva pași și aud pe un copil plangand și pe profesoara dojenindu-l sau mangaindu-l. De la alte ferestre se aud versuri, nume de oameni mari și buni, fragmente din proverbe care pova-țuiesc virtutea, iubirea de patrie, barbația.
Dupa aceste zgomote urmeaza rastimpuri de tacere adanca, ca și cum localul ar fi gol; nici n-ai crede ca înauntru se afla șapte sute de copii; acelei taceri îi urmeaza hohote de ras, pricinuite de glumele vreunui profesor vesel… Lumea care trece, sta puțin pe loc, ca sa asculte; și toți arunca o pri-vire de dragoste spre acea cladire, care cuprinde atata tine-rețe și atatea speranțe!
Nu trece mult și deodata se aude un vuiet înabușit de carți și de caiete care se strang, o tropaitura de picioare, o zbarnaiala care trece din clasa în clasa, ca zvonul unei vești bune; pedagogul anunța sfarșitul lecțiilor. La aceasta știre, o mulțime de femei, de barbați, de baieți și de fete se strang la poarta școlii așteptandu-și Si, frații, nepoții; iar de la ușile claselor navalesc în sala, baieții cautandu-și paltoanele și palariile, azvarlind totul pe jos, pana ce pedagogul îi gonește iar înauntru, unul dupa altul. În sfarșit, iata-i doi cate doi, batand tactul din picioare. Atunci, parinții încep sa-i întrebe cu nerabdare:
„Ai știut lecția? Ce ți-a dat pe maine? Ce nota ai capatat? Cand treceți examenul lunar?”
Pana și bietele mame, care nu știu sa citeasca, rasfoiesc caietele, se uita la probleme, întreaba ce nota au capatat.
„Numai opt? Zece cu mențiune onorabila… Noua la lecție?” Și se îngrijesc, se bucura, întreaba pe profesori, vorbesc de program și de examen.
Ce frumoase sunt toate acestea și ce mare fagaduiala pentru viitorul lumii!
