Povestea Bradului

Povestea Bradului, de Hans Christian Andersen

Crestea intr-o padure un brad tanar. Crestea intr-un loc bun, unde avea aer si soare mai mult decat suficient. In jurul lui cresteau tovarasi mai in varsta, brazi si pini. Dar bradul cel mic era foarte nerabdator sa ajunga mare, si se grabea sa creasca. Nu se gandea la soarele cald si aerul proaspat si nici nu-l interesau copiii din sat care treceau pe langa el razand si glumind, plecati la cules de fragi si zmeura. Cateodata veneau cu un cos plin sau cu fragi insirati pe o trestie, se asezau in jurul bradutului si ziceau:
– Ah. ce frumos e!
Dar bradutul nu voia sa auda nimic din ce spuneau.
In anul urmator i-a crescut un inel , si dupa inca un an, unul si mai mare; – si astfel intotdeauna se poate afla varsta unui brad, dupa numarul inelelor.
– Ah, daca as fi la fel de mare ca ceilalti arbori – suspina bradutul – si as putea sa-mi intind ramurile de jur-imprejurul meu si sa zaresc din varf intreaga lume! Pasarile si-ar face cuib in ramurile mele si, cand ar sufla vantul, varful meu s-ar clatina cu multa solemnitate.
Nu se bucura de razele soarelui, nici de pasari, nici de norii rosietici care treceau pe deasupra lui la rasaritul soarelui si in amurg.
Cand a venit iarna si zapada alba scanteia in jurul lui, adesea venea in fuga o iepuroaica si sarea peste el; oh, ce enervanta era! Dar au trecut doua ierni si, in cea de-a treia, arborele era atat de mare incat iepurica n-a mai putut decat sa alerge in jurul lui. Oh, sa cresti, sa cresti, sa te faci mare si sa ajungi batran este singura bucurie din aceasta lume, se gandea copacul.
Toamna veneau mereu taietorii de lemne si taiau cativa dintre arborii cei mai mari. An dupa an trecea si tanarul brad, care deja crescuse mult, incepea sa tremure ori de cate ori ii vedea pe taietori, caci uriasii, splendizii arbori, cadeau la pamant cu un zgomot ingrozitor. Le taiau ramurile si pareau goi, lungi si subtiri; de-abia daca-i mai recunostea, dar erau incarcati in carute si caii ii scoteau din padure. Incotro se duceau? Ce destin ii astepta?
Primavara, cand se intorc randunelele si berzele, le-a intrebat bradul:
– Voi stiti unde sunt dusi? V-ati intalnit cu ei?
Randunelele nu stiau nimic, dar braza a ramas pe ganduri, apoi dadu din cap si spuse:
– Da, cred ca da. Am intalnit multe vapoare cand zburam spre Egipt. Aveau niste catarge magnifice; as zice ca erau ei, miroseau a brad. Te rog sa primesti felicitarile mele, caci…se inaltau atat de majestuos!
– Af, daca as fi destul de mare ca sa zbor pe deasupra marii! Cum e marea? Cu ce seamana?
– Ei, nu-i usor de explicat, a spus barza si si-a luat zborul.
– Bucura-te de tineretea ta – i-au spus bradului razele soarelui – bucura-te de statura ta, de viata care este in tine!
Vantul a sarutat copacul, varsand cateva lacrimi asupra lui, dar bradul nu auzea.
In apropierea Craciunului au fost taiati multi arbori tineri, care nu erau mai varstnici decat bradul nostru, care in continuare nu avea liniste, dorind mereu sa plece. Acesti arbori tineri, care erau si cei mai frumosi, si isi pastrau bine ramurile, erau incarcati in carutele trase de cai si dispareau din padure.
– Unde vor ajunge? – se intreba bradul -. Nu sunt mai mari decat mine, doar unul e mai mic. De ce isi pastreaza toate ramurile? Unde ii duc?
– Noi stim noi stim! – piuira vrabiile -. Ne-am uitat prin ferestre, acolo, in oras. Noi stim unde ii duc! Oh! ii asteapta o splendoare si o glorie mai mari decat ti-ai putea imagina. Am privit prin ferestre si am vazut ca ii pun in centrul unor saloane confortabile si ii impodobesc cu lucruri de mare pret, mere aurii, briose cu miere, jucarii si sute de lumini.
– Si apoi? – intreba bradul, tremurand cu toate ramurile -. Si apoi? Ce se intampla apoi?
– N-am mai vazut, dar era minunat.
– Oare ma vor lua si pe mine pe acest drum al stralucirii? – se bucura copacul – E mai bine chiar decat sa traversezi marea! Sunt atat de bucuros ca vine Craciunul. Acum sunt la fel de inalt ca cei care s-au dus anul trecut. Oh, daca as fi si eu in caruta! Daca as fi deja in confortabilul salon, inconjurat de atata stralucire si onoare! Si apoi? Da, trebuie sa am ceva si mai bun, ceva mai frumos, caci daca nu… De ce mi-ar trebui toate podoabele astea? Trebuie sa se intample ceva mai important, mai frumos. Dar ce? Oh, cat mi-o doresc! Cu cata nerandare am asteptat! Nici eu-insumi nu-mi dau seama ce mi se intampla.
– Bucura-te – au spus aerul si soarele – Profita de tineretea ta in aer liber!
Dar nu se bucura de nimic; crestea si crestea, si iarna si vara ramanea verde, verde-inchis. Vazandu-l, oamenii spuneau:
– Ce copac frumos!
Si de Craciun, el a fost primul pe care l-au taiat. Toporul s-a infipt adanc in lemn. Copacul a cazut la pamant cu un geamat. A simtit o durere, o stare de lesin, si n-a mai avut ganduri fericite. A simtit durerea de a fi smuls din caminul sau, din locul in care crescuse. Stia ca niciodata nu-si va revedea tovarasii iubiti, nici micutii arbusti si florile care cresteau in jurul sau, si poate nici macar pasarile. Calatoria nu avea nimic placut.
Ajuns la destinatie, a fost descarcat in curte, impreuna cu ceilalti arbori, si a auzit un barbat spunand:
– Este superb! Il luam pe asta.
Apoi au venit niste servitori in uniforme si au dus bradul intr-un salon frumos. Pe toti peretii erau agitate portrete, si langa marea soba de portelan erau niste vase chinezesti cu capace sculptate in forma de lei. Erau acolo balansoare, canapele imbricate in matase, carti scumpe, cu ilustratii pe foita de aur si jucarii scumpe, de sute de coroane – cel putin, dupa cum spuneau copiii -.Si arborele a fost pus intr-o cutie mare plina cu nisip; dar nimeni nu putea sa vada ca era doar o cutie, pentru ca era invelita cu o panza verde si asezata pe un imens covor persan. Cum tremura copacul! Ce urma sa se intample? Atat servitorii, cat si domnisoarele din casa au venit sa-l impodobeasca. I-au atarnat de ramuri niste plase mici, facute din hartie colorata; fiecare plasuta era plina cu caramele; mere si nuci aurite atarnau ca si cum ar fi crescut acolo si peste 100 de lumanarele rosii, albastre si albe au fost fixate pe ramuri. Papusi care pareau vii – arborele nu mai vazuse niciodata ceva asemanator – atarnau de ramuri, si chiar in varf i-a fost pusa o stea mare de hartie aurita. Totul era xtraordinar.
– Noaptea asta! – spuneau toti – Noaptea asta va fi plina de stralucire!
“Oh – s-a gandit arborele – ce bine-ar fi sa fie deja noapte si toate luminile sa fie aprinse si sa straluceasca! Si ce s eva intampla? Vor veni copacii din padure sa ma vada? Vor veni in zbor vrabiile la fereastra? Voi prinde radacini aici si voi continua sa traiesc asa impodobit si iarna si vara?”
Erau multe pe care nu le stia, nu vi se pare? Si il durea scoarta din cauza nelinistii, si durerea de scoarta pentru un copac este ca durerea de cap pentru noi.
In cele din urma au aprins lumanarile. Cata stralucire, cata splendoare! Arborele tremura din toate ramurile, mai ales ca una dine ele i-a luat foc de la o lumanare. Of, ce tare durea!
– Dumnezeule! strigara domnisoarele si o stinsera repede.
Atunci arborele n-a mai indraznit sa miste nici macar un ac. Oh, era oribil! Ii era atat de frica s anu piarda ceva din orbitoarea lui frumusete; era ametit de atata stralucire si…deodata usa salonului s-a deschis larg si o gramada de copii au navalit spre el ca si cum ar fi vrut sa-l rastoarne. Adultii veneau foarte seriosi, in spatele copiilor; cei mici s-au linistit un moment, dar imediat a reinceput vacarmul. Au dansat in jurul arborelui si au desfacut cadou dupa cadou.
“Oare ce fac? – s-a gandit arborele _ Ce o sa se intample?” Si lumanarile au scazut, aproape ajungand la ramuri sic and s-au consumat, le-au stins, si atunci copiilor li s-a dat voie sa scoata podoabele din pom. Ah, s-au repezit la el de aproape i-au rupt toate crengile; daca n-ar fi avut varful fixat de tavan, l-ar fi rasturnat.
Copiii au topait in jurul lui cu dulciurile si jucariile pe care reusisera sa puna mana. Nimanui nu-i mai pasa de arbore, cu exceptia batranei doici, care continua sa verifice cu privirea printre ramuri, sa vada daca nu fusese uitata vreo smochina sau vreun mar.
– O poveste, o poveste – strigara copiii, impingand un omulet obez inspre arbore. S-a asezat sub el.
– Ca si cum am fi in padure – zise -: arborele stia ca ii va face placere sa-l asculte. Dar voi spune doar o poveste. Vreti sa auziti povestea lui Ivede-Avede, sau cea a lui Terron Coscorron, care a cazut pe scara dar s-a suit pe tron si s-a casatorit cu printesa?
– Ivede-Avede! – strigara unii – Terron Coscorron! – strigara altii. Totul era o harmalaie ingrozitoare; doar bradul ramanea tacut si se gandea:
“Oare va trebui sa intervin? Va trebui sa fac ceva?”
Dar este limpede ca intervenise si facuse tot ce trebuia sa faca.
Si omul cel grasut a spus povestea lui Terron Coscorron, care a cazut pe scara dar, totusi, a ocupat tronul si s-a casatorit cu printesa. Si copiii au aplaudat si au strigat:
– Povesteste, povesteste! – pentru ca vroiau sa asculte si povestea lui Ivede-Avede, dar au trebuit sa se multumeasca doar cu cea a lui Terron Coscorron.
Arborele ramanea in continuare foarte linistit si ganditor: niciodata pasarile din padure nu povestisera ceva asemanator.
“Terron Coscorron a cazut pe scara si totusi s-a casatorit cu printesa. Da, da, asa merg lucrurile in lume! – s-a gandit bradul, convins ca era adevarat ceea ce povestise acel domn atat de fin – Doamne-ajuta, cine stie, poate cad si eu de pe scara si ma casatoresc cu o printesa”, si s-a bucurat la gandul ca in ziua urmatoare va fi acoperit cu lumanari si jucarii si fructe aurite.
“Maine n-o sa-mi fie frica! – s-a gandit – O sa ma bucur pe deplin de toata splendoarea mea! Maine o sa ascult din nou povestea lui Terron Coscorron si poate si pe cea a lui Ivede-Avede” si arborele a ramas in continuare tacut si ganditor toata noaptea.
De dimineata au intrat un servitor si o servitoare.
“Acum -s-a gandit arborele- vor incepe din nou sa ma impodobeasca” dar l-au scos din salon si, urcandu-l pe scari, l-au pus in pod si l-au lasat acolo, intr-un colt intunecos, unde nu ajungea lumina.
“Ce sa fie asta? -s-a gandit arborele- Ce va trebui sa fac aici? Ce va trebui sa ascult?”
Si a ramas sprijinit de perete si s-a gandit , si s-a gandit. Si a trecut mult timp, zile si nopti. Nu urca nimeni la el si cand, in cele din urma, a aparut cineva, a fost doar ca sa puna niste cutii mari intr-un colt. Arborele era destul de bine ascuns, s-ar fi putut spune ca fusese complet uitat.
“Acum e iarna! -s-a gandit Arborele- Pamantul e inghetat si acoperit de zapada, oamenii nu ma pot sadi; deci trebuie sa stau aici asteptand primavara. Bine gandit! Ce inteligenti sunt oamenii! Daca n-ar fi insa atat de intuneric si n-as fi atat de singur. Nici macar un iepuras nu trece. Era atat de placut acolo, in padure, cand era zapada si treceau iepurii topaind. Da, chiar cand sarea peste mine, desi atunci nu-mi placea. Singuratatea asta e insuportabila!”
-Pi, pi!- spuse chiar atunci un soricel, urmat imediat de un altul. Mirosira bradul si alergara printre ramurile lui.
– E un frig cumplit! -exclama soricelul-.Daca ar fi mai cald, ar fi chiar foarte bine aici. Nu-i asa, batrane brad?
– Nu sunt batran! – spuse bradul – Sunt multi care sunt mai batrani ca mine!
– De unde vii? – intrebara soriceii -. Si ce stii? (erau teribil de curiosi). Vorbeste-ne despre locul cel mai frumos de pe pamant. Ai fost acolo? Ai fost in camara, unde exista branzeturi si suncile atarna sub tavan, unde se danseaza peste lumanari de seu si unde intri slab si iesi gras, gras?
– Nu stiu nimic despre asta – spuse bradul – dar cunosc padurea, unde straluceste soarele si canta pasarile. Si a inceput sa le povesteasca despre tineretea lui. Soriceii nu auzisera niciodata ceva asemanator. Au ascultat cu gura cascata de uimire si au spus:
– Oh, cate ai vazut! Ce noroc ai avut!
– Eu? – spuse bradul, si incepu sa se gandeasca la ceea ce le povestise – Da, la urma urmelor, au fost vremuri foarte placute si distractive. Si le povesti ce s-a intamplat in noaptea de Craciun, cand fusese impodobit cu lumanari si dulciuri.
– Oh, spusera soriceii – Ce noroc ai avut, batrane brad!
– Eu nu sunt batran! – a exclamat arborele – Va spun ca, in iarna in care am fost adus aici din padure, eram in plina tinerete, de-abia ma oprisem din crestere.
– Ce frumos povestesti! – au spus soriceii.
Si in noaptea urmatoare au venit insotiti de inca patru soricei, ca sa asculte arborele spunandu-si povestea si, pe masura ce povestea, isi amintea totul si se gandea:
“In ciuda a tot ce s-a intamplat, au fost vremuri frumoase, care vor reveni. Terron Coscorron a cazut de pe scara si, cu toate astea, a devenit rege si s-a casatorit cu printesa. Poate si eu ma voi casatori tot cu o printesa”
Si atunci si-a amintit despre un mesteacan gratios care crestea in padure si care, pentru brad, era o adevarata printesa.
– Cine e Terron Coscorron? – intrebara soriceii.
Si atunci bradul le-a spus toata povestea. Si-o amintea cuvant cu cuvant, si soriceii s-au distrat atat de tare incat au sarit aproape pana in varful arborelui.
Noaptea urmatoare au venit si mai multi soareci si duminica s-au adaugat si doua soricute. Dar au spus ca povestea nu era deloc amuzanta si soriceii, auzind asta, s-au intristat, si atunci s-au gandit si ei ca nu era cine stie ce poveste.
– Si asta-i singura poveste pe care o stii?- intrebara soricutele.
– Doar asta – a raspuns arborele -. Am auzit-o povestita in cea mai fericita noapte a mea, dar pe atunci nu-mi dadeam seama cat de fericit eram.
– E o poveste foarte urata! Nu stii nici o poveste despre slanina si lumanari de seu? Nici o poveste despre camari?
– Nu! – a raspuns arborele.
– Atunci multumim – au raspuns soricutele si s-au intors in casa.
Pana la urma nici soriceii n-au mai venit, si arborele a inceput sa ofteze si sa suspine:
– Ce placut era sa-i vad pe soricei aia rautaciosi asezati in jurul meu, ascultandu-mi povestea. Acum si ei s-au dus! Nu-i nimic, osa ma distrez din nou cand voi reincepe sa ies.
Dar oare cand avea sa reinceapa sa iasa?
Si asa s-a intamplat ca, intr-o dimineata au aparut oamenii din nou in pod. Au dat deoparte lazile si cutiile si au scos arborele; l-au tarat pe podea fara sa-i dea prea multa atentie, dar repede un servitor l-a impins pe scari, unde era lumina.
“Acum incepe din nou viata!” s-a gandit copacul. A simtit aerul curat, primele raze de soare, si atunci a vazut ca ajunsese in curte. Totul s-a petrecut atat de repede incat arborele a uitat sa se priveasca, atat era de ocupat sa se uite in jur. Curtea dadea intr-o gradina unde totul inflorea. Trandafirii proaspeti si inmiresmati atarnau peste balustrada, teii erau in floare, si randunelele zburau si spuneau: “chuit, chuit, chuit, a venit sotul meu!”, dar nu se refereau la brad.
– Acum o sa traiesc!- a strigat plin de bucurie, intinzandu-si ramurile.
Vai, erau toate uscate si galbene. Cazuse intr-un colt, intre buruieni si urzici. Inca mai avea in varf steaua de hartie aurita, care stralucea in soarele orbitor.
In curte se jucau cativa copii veseli, care dansasera in jurul bradului in noaptea de Craciun. Unul dintre ei se repezi si-i smulse steaua de aur.
– Uite ce a mai ramas din pomul asta batran si urat de la Craciun! -spuse, calcand pe ramurile care au scartait sub cizmele lui.
– Si arborele a privit toata splendoarea florilor si prospetimea gradinii, apoi s-a privit pe el si s-a gandit ca mai bine n-ar mai fi iesit din ungherul sau intunecos din pod. Si-a amintit tineretea sa in padure, vesela noapte de Craciun si soriceii care , cu atat bucurie, ascultasera povestea lui Terron Coscorron.