Demult, demult de tot, trăia la poalele muntelui Hikozan un om sărman, pe nume Tokubei. Toată viața muncise Tokubei plin de hărnicie, dar iată că acum spre bătrânețe îl doborî o boală nemiloasă. Din ziua aceea sărăcia se cuibărise și mai amarnic în coliba lui. O singură întrebare își punea în fiecare zi:. „Muri-voi oare astăzi, de foame, sau am să mă mai chinuiesc așa până mâine?” Omul era văduv. De pe urma răposatei neveste îi rămăseseră doi copii: un băiat și o fată. Într-o zi îi chemă la căpătâiul său și le spuse cu lacrimi în ochi:
— Dragii mei, iertați-mă că nu mai sunt în stare să vă agonisesc hrana zilnică. Vedeți și voi cum zac aici, sleit de puteri…
— Nu-ți mai face inimă rea, iubite tată, îi răspunse fiul, pe nume Ghenkici. Nu te mai gândi la noi. Singurul lucru care ne mâhnește e că nu-ți putem cumpăra leacuri, să te tămăduim mai degrabă. Am răbda bucuroși orice, numai să te vedem iarăși sănătos. Apoi adăugă după câteva clipe de gândire: Chiar astăzi am să mă duc la unchiul Gonza și o să-l rog să ne împrumute niște bani. Cu banii aceștia tu te vei face bine, iar surioara Yuki nu va mai scânci de foame.
— Vai, fiule, zise omul cu tristețe, ai uitat oare că acest Gonza e un zgârcit fără pereche? Mi-e frate într-adevăr, dar are un suflet de câine. Când biată maică-ta era pe moarte, Gonza n-a vrut măcar să vină s-o vadă. Iar acum, deși știe bine că sunt bolnav pe patul morții, nici nu se sinchisește. Nu, nu bani vei căpăta de la el, ci doar cuvinte de ocară. Pentru un bănuț de aramă, Gonza ar fi gata să se spânzure.
— Dar nici așa nu putem sta, așteptând moartea!
— Ce alta putem face, bietul meu copil?
— Las’ pe mine, tată.
Și zicând acestea, Ghenkici ieși grăbit din casă. Afară ploua cu găleata. Nici el nu știa prea bine încotro s-o apuce. În fața tatălui se arătase încrezător și hotărât, dar acum își simțea inima plină de neliniște. Pe nesimțite, pașii îl purtară până-n pragul casei lui Gonza. Poate că, tot unchiul se va milostivi de noi, își zise. Doar n-o fi având inima atât de împietrită.”
Însă toate se întâmplară după cum prevăzuse tatăl.
Posomorâtul Gonza nici nu voi să-l asculte până la capăt:
— Și de ce-ai venit tocmai la mine? Nu am bani pentru calici ca voi. Hai, șterge-o!
— Unchiule, pentru datoria aceasta îți voi munci zi și noapte, cât socotești dumneata. Nu înțelegi că tata e pe moarte?
— Unii mor, alții trăiesc. Eu nu pot schimba ursita. Hai, pleacă mai repede din casa mea. Ah, netrebnicule, ia te uită cum mi-ai murdărit tatami-ul 1 cu încălțările tale! Afară! Sărmanul Ghenkici ieși eu capul plecat. Cu ochii aburiți de ceața durerii și deznădejdi i, rătăci multă vreme în neștire. Se dezmetici în mijlocul unei păduri. Nu-și dădea seama unde me se află. De pe crengile brazilor și criptomerilor 2 cădeau picături grele, ca și cum întreaga fire ar fi plâns de mila lui. Deodată auzi un glas blajin care-l striga:
— Oprește-te, Ghenkici! încotro?
— Cine mă strigă? întrebă surprins băiatul.
În mijlocul cărării se ivi ca din pământ un bătrân înalt, cu barba căruntă. În mână avea gheta 3 de lemn, prăpădite și murdare.
— De ce plângi? îl iscodi moșneagul.
— Fiindcă am mare nevoie de bani și nu găsesc nicăieri.
— Și ce vrei să faci cu banii?
— Să cumpăr leacuri și câțiva pumni de orez.
— Pentru tine ai nevoie de toate acestea sau pentru altcineva?
— Dacă mi-ar fi trebuit mie, n-ai fi văzut vreo lacrimă în ochii mei, moșule. Dar tata e bolnav și lipsit de puteri, iar surioara mea rabdă de foame.
— Dacă-i așa, atunci primește în dar încălțările acestea, zise bătrânul, întinzându-i sandalele de lemn.
— Ce să fac cu ele? întrebă copilul dezamăgit.
— Sandalele îți vor aduce banii de care ai nevoie. Încalță-le numai și vei vedea. La fiecare pas o să vezi cum răsar galbenii de sub tălpile lor. Însă fii cu luare-aminte: dacă vreodată te vei lăsa ispitit de lăcomie și vei râvni aurul numai pentru tine, ți se va întâmpla o mare nenorocire. Să nu uiți asta! Iar acum grăbește-te să ajungi la tatăl tău și la sora ta!
Zicând acestea, unchiașul se făcu nevăzut. „Te pomenești că mi s-a năzărit”, își spuse Ghenkici uitându-se buimac pe cărare. Dar sandalele din mâna lui mărturiseau că bătrânul nu fusese o nălucire.
Porni spre casă plin de nerăbdare, iar de îndată ce intră în colibă își puse sandalele în picioare făcând câțiva pași. Sub tălpile lui banii de aur luceau ca niște stele…
Cu banii aceștia, Ghenkici cumpără leacuri și mâncare din belșug. Tatăl se tămădui în curând iar surioara Yuki nu mai plânse niciodată de foame. Trăiau tustrei fericiți, cu înțeleaptă cumpătare.
Vestea despre încălțările vrăjite se răspândi însă iute în tot ținutul. Unul după altul oamenii veneau la ușa lui Ghenkici să-i ceară împrumut sandalele de lemn. Și tuturor băiatul le punea aceeași întrebare:
— Ai nevoie de banii aceștia pentru tine însuți sau pentru altcineva?
Numai după ce se încredința că omul nu e lacom de avuție și că vrea doar să aline suferința altora, îi dădea încălțările jinduite.
Dar într-o zi iată că auziră în prag un glas mieros:
— Acasă ești, frățioare? Sunt eu, Gonza, am venit să văd cum o mai duci. O, dragul meu nepot, ce mare și voinic te-ai făcut! După cum văd, tare bine vă mai merge. Iar eu, ca prostul, îmi făceam griji din cauza voastră. Cum te simți, iubite frate? Zdravăn, în putere? … Păzește-ți sănătatea, că-i mai de preț ca aurul.
Tokubei îl privi lung:
— Ce vânt te-aduce pe la noi, frate Gonza?
— Păi cum, nu era firesc să mă îngrijoreze soarta, fratelui meu bolnav?
Gonza vorbea cu Tokubei, dar nici nu-se uita la dânsul; privirile lui lacome rămâneau nedezlipite de sandalele fermecate. Tokubei clătină din cap cu amărăciune:
— Înțeleg eu prea bine de ce-ai venit. Nu grija față de mine te-a îndemnat să-mi pășești pragul, ci ispitirea aurului. Hain suflet mai ai! Vezi-ți de drum, Gonza.
— He, he, he, râse zgârcitul, tu uiți pesemne, iubite frate, că sandalele nici nu sunt ale tale, ci ale fiului tău Ghenkici. Ție nu ți-am cerut nimic. Apoi, întorcându-se către băiat: Bunul, dragul meu Ghenkici, orice s-ar spune, eu sunt singurul tău unchi, împrumută-mi sandalele numai pentru o singură noapte.
— Pentru o singură noapte, unchiule? Eu ți le-aș da bucuros, dar…
— Lasă, Ghenkici. Nu-l mai întreba nimic, dă-i sandalele, porunci Tokubei.
Nici nu sfârșise bine vorba tatăl băiatului, că Gonza înșfacă sandalele de pe tokonoma 4 și o luă la fugă spre casă de-i sfârâiau călcâiele. Ghenkici rămase câtăva vreme pe gânduri, apoi zise:
— Mă tem să nu i se întâmple ceva rău unchiului Gonza. Doar știi și tu, tată, ce-a spus moșneagul din pădure: „Asupra celui ce va încălța sandalele mânat de lăcomie, se va abate o mare nenorocire”. Alerg după el!
Ghenkici porni în goană către casa lui Gonza. Păși plin de neliniște pragul și, ce să-i văzură ochii? În mijlocul odăii se înălța o movilă de galbeni, pretutindeni erau risipiți galbeni, iar printre ei mișuna cu iuțeală un gândac, un gândăcel mic de tot, sclipitor ca aurul. Era tot ce mai rămăsese din lacomul Gonza.
De atunci s-au ivit pe lume gândacii aurii.
1 Tatami – Casele japoneze (inclusiv unele apartamente din marile blocuri) sunt pardosite cu o rogojină (groasă de circa 7 cm), confecționată din paie de orez; această rogojină se numește tatami. Pe tatami, direct, se așează saltele obișnuite pe care dorm japonezii.
2 Cryptomeria japonica – arbore peren, din familia coniferelor, originar din Extremul-Orient.
3 Sandale cu talpa de lemn.
4 Tokonoma – în casele japoneze, o firidă în perete, un fel de altar al familiei, în care era plasată imaginea lui Buda, împreună cu un aranjament floral, o pictură și tămâie zindă. Înaintea tokonomei erau invocați zeii. Tot aici se păstrează și obiectele de preț.
