Rezumat Mioriţa
„Mioriţa” este o baladă populară românească, profund simbolică, ce prezintă destinul unui cioban confruntat cu propria moarte, într-un cadru marcat de sacrul naturii şi de armonia cosmică. Acţiunea începe cu trei ciobani din zone diferite ale ţării – unul moldovean, altul vrâncean, iar al treilea ungurean – care îşi mână turmele spre munţi, în căutarea păşunilor mănoase. Între aceştia se ţese, treptat, o intrigă neagră: ciobanul moldovean este avertizat de o mioară năzdrăvană că ceilalţi doi vor să-l ucidă pentru a-i lua turma. Astfel, în inima unei naturi splendide şi tăcute, se prefigurează un act de violenţă.
Reacţia ciobanului la această revelaţie devine nucleul poemului: în loc să se împotrivească sau să se răzbune, el dă dovadă de o resemnare caldă, aproape mistică. Moartea iminentă este acceptată nu ca o înfrângere, ci ca o contopire cu ordinea cosmică. Ciobanul nu vede sfârşitul ca pe un fapt groaznic, ci ca pe o nuntă mitică, o trecere din planul lumesc spre un orizont simbolic, în care elementele naturii – soarele, luna, munţii, izvoarele – devin martorii uniunii sale spirituale cu Universul.
Personajul principal îşi imaginează moartea sub forma unei nunţi cosmice, cerând mioarei să îi spună mamei că el nu a fost ucis, ci că a plecat să se cunune cu o mireasă aleasă din lumea de dincolo. În acest fel, el eliberează moartea de semnificaţia tragicului pur şi o înalţă la rangul unei împliniri metafizice, în care timpul şi spaţiul omenesc se dizolvă într-o dimensiune mai înaltă.
Balada surprinde, astfel, o atitudine specifică mentalităţii tradiţionale româneşti: în faţa destinului, mai presus de orice violenţă sau viciu omenesc, se aşterne forţa tăcută a naturii şi resemnarea care transcende suferinţa. „Mioriţa” devine un text-simbol al raportului sacru dintre om, pământ şi moarte, o viziune poetică asupra felului în care fiinţa umană se poate contopi cu forţele cosmice, transformând sfârşitul în poartă spre eternitate.
