Orfeu și Euridice reprezintă unul dintre cele mai emoționante mituri din tradiția greacă, fiind un exemplu de iubire devotată, dar și de putere a artei asupra divinităților și a naturii. Orfeu, fiu al muzei Caliope și al regelui trac Oeagrus (ori, în unele versiuni, al zeului Apollo), este înzestrat cu un talent muzical fără egal. Sunetul lirei sale și vocea lui fermecătoare puteau amuți vântul, îmblânzi animalele sălbatice și chiar opri cursul râurilor, ceea ce îl transformă într-o figură excepțională printre muritori.
Din clipa în care o întâlnește pe frumoasa Euridice, nimic nu mai contează pentru el în afara iubirii pe care i-o poartă. Se căsătoresc, iar fericirea lor pare deplină. Însă, în timpul unui dans ritualic sau, după alte relatări, pe când fugea de avansurile unui păstor numit Aristeu, Euridice este mușcată de un șarpe veninos și moare. Durerea pierderii o transformă pe Euridice într-o umbră din lumea subpământeană, guvernată de zeul Hades și de soția sa, Persefona.
Deși nimeni nu îndrăznește să sfideze legile Infernului, Orfeu, mistuit de dragoste și disperare, hotărăște să coboare în tenebre pentru a o elibera pe iubita sa. Încă de la poarta Infernului, muzica lui pură și duioasă îmblânzește sufletele damnate, lacrimile morților și pe cerebrul Cerber, câinele monstruos cu trei capete ce păzește intrarea. În fața lui Hades și a Persefonei, Orfeu își varsă durerea printr-o cântare înduioșătoare, capabilă să înmoaie până și inimile reci ale zeilor lumii de dincolo.
Mișcați de forța iubirii și de geniul muzical al lui Orfeu, Hades și Persefona consimt să îi înapoieze sufletul Euridicei, însă impun o condiție crucială: Orfeu trebuie să meargă înainte și să nu-și întoarcă privirea către soția sa până când lumina soarelui nu îi va cuprinde amândoi în lumea de deasupra. În tăcere, Euridice îl urmează, iar la început, Orfeu își stăpânește dorința de a se asigura că ea este într-adevăr acolo. Cu toate acestea, chinuit de teamă și neîncredere, în ultima clipă când aproape atinge suprafața, el se întoarce. Privirea lui desface vraja, iar Euridice dispare pentru totdeauna în întunericul Infernului.
Îndurerat peste măsură, Orfeu își petrece restul vieții în singurătate, cântând despre pierderea sa și refuzând să mai iubească. Unii spun că, în cele din urmă, el însuși cade victimă mâniei menadelor (preotesele lui Dionis), iar capul său, încă murmurând cântece de jale, este aruncat în râu. Această legendă ne transmite un mesaj profund despre forța, dar și despre limitele umane, despre destin și sacrificiu. Orfeu și Euridice rămân simboluri ale iubirii care încearcă să învingă chiar și moartea, iar neputința lui Orfeu de a respecta porunca divină ilustrează fragilitatea speranței în fața dorințelor și temerilor omenești.
