Trăiau odată trei frați: cel mai mare se numea Taro, mijlociul Giro, iar cel mai mic Saburo. Într-o zi, ce se gândiră ei:
— Fraților, ce-ar fi să învățăm și noi un meșteșug oarecare? Numai astfel bătrânul nostru își va afla liniștea și când va muri va fi împăcat cu soarta.
Zis și făcut.
Lăsară casa părintească și porniră în lume să-și aleagă un meșteșug după puteri: fără preget și după trei ani ajunseră meșteri iscusiți.
Cel dintâi se întoarse acasă Taro, feciorul cel mare:
— Bun găsit, tăicuță! Poți să te bucuri, căci am ajuns meșter cu faimă, fac cele mai mândre căciuli din Japonia, cușme fără pereche, care vin bine oricui, pe orice vreme. Dacă un slujbaș sau un oștean îmi poruncește să-i fac o căciulă, nici n-apucă bine să mântuie vorba, că e gata. Sunt tare mulțumiți și mă laudă nespus când își pun pe cap căciula făcută de mine.
— Prea bine, răspunse tatăl. Dacă-i așa, fă o căciulă pentru prințul nostru. Să fie cât mai frumoasă și să i se potrivească pe scăfârlie. Demult se plânge el că n-are o căciulă ca lumea.
Taro urmă povața tatălui și lucră o căciulă pentru prinț. Grozav se mai bucură Înălțimea sa.
— Frumoasă căciulă! Și-mi vine tocmai pe măsură! Poruncesc ca de azi înainte, în ținutul nostru, toate căciulile să le facă numai Taro.
Din ziua aceea treburile lui Taro începură să meargă ca pe roate, iar tatăl era mândru și mulțumit nevoie-mare.
Lui Giro, cel de-al doilea fecior, îi plăcuse tare mult, încă din copilărie, să tragă cu arcul. Vreme de trei ani el deprinse toate șiretlicurile acestei îndeletniciri, învățând de la cei mai dibaci trăgători. Vestea despre vrednicia lui ajunse până la urechea prințului; iată că acesta îl chemă la sine, poruncindu-i să doboare cu săgeata o pară dintr-un copac ce se afla la o depărtare de o sută de keni 1.
Giro se învoi bucuros să-i arate prințului marea lui iscusință. Trase și doborî para. Dar să vezi minunăție! Săgeata zbură înapoi și căzu drept la picioarele lui. Cu numai trei săgeți doborî toate perele din copacul acela înțesat de fructe. Prințul îi lăudă strașnic agerimea și îi încredință pe toți oștenii lui, să-i învețe meșteșugul de arcași.
Cât despre Saburo, feciorul cel mic, acesta învățase meșteșugul de a se furișa pretutindeni nevăzut și nesimțit. Auzind despre asta, bătrânul tată încruntă sprâncenele, rugându-l pe cel mic să nu destăinuie nimănui năzdrăvanul său meșteșug.
— Tată, răspunse Saburo mâhnit, îndemânarea mea nu are nimic de-a face cu dibăcia hoților, este ceva cu totul deosebit. Dar mai bine să-ți povestesc ce mi s-a întâmplat… Mergeam o dată singur pe câmp, neștiind prea bine încotro să apuc. Deodată zăresc în depărtare o arătare ciudată. Semăna cu o strachină răsturnată cu fundul în sus, căreia îi lipsea un ciob dintr-o margine: pasămite pe-acolo era intrarea. Mă apropii eu binișor, mă uit prin spărtura aceea, și ce să văd? Înăuntru erau grămădite una peste alta teancuri întregi, sumedenie de străchini de lemn. Iar în mijlocul colibei stătea o băbuță prăpădită. Cată spre mine cu mirare și mă întreabă:
— De unde vii, străine?
— Iacă, așa și așa, îi răspund eu, am plecat în lume să învăț un meșteșug.
— Atunci înseamnă că ai nimerit tocmai unde trebuia. Am rămas în slujba bătrânei, dar nici în anul dintâi, nici în cel de-al doilea nu m-a învățat nimic. Când s-au împlinit trei ani, m-am rugat de babă să-mi îngăduie să plec. Ea nu s-a împotrivit, ci doar mi-a zis:
— M-ai slujit cu osârdie, fiule, aș vrea să-ți dau ceva drept mulțumire. Dar vezi și tu că la mine în casă nu sunt decât străchini. Alege-ți una dintre ele, care-ți va plăcea.
Vorbele ei mi s-au părut pline de batjocură:
— Vasăzică, așa, i-am răspuns, asta ți-e toată răsplata, o amărâtă de strachină! Dacă e din inimă, păi atunci e bună și asta…
De cătrănit ce eram am înșfăcat o strachină spartă, un hârb care nu făcea nici două parale. Mergeam pe câmp și mă gândeam cu necaz: „Rău am mai brodit-o! Am trudit trei ani încheiați și n-am căpătat în schimb decât un blid hârbuit…”
Am aruncat vasul cât colo și am dat să plec mai departe. Deodată strachina a început să cuvânteze cu glas omenesc:
— Rău faci, Saburo, că te lepezi de noroc. Află că eu stăpânesc știința de a mă furișa pretutindeni nevăzută și nesimțită. Anume ți-am fost dată în dar, ca să te învăț acest meșteșug. Chiar eu am să te urmez peste tot.
Și zicând acestea, strachina începu să țopăie pe urmele mele, căci îi crescuseră cât ai clipi niște picioare mărunțele. Întâi m-am speriat de moarte, dar pe urmă mi-am zis că n-am de ce mă teme, doar strachina aceea e norocul meu. Ei, și-am mers eu cu strachina împreună cale lungă, peste munți și văi, până am ajuns acasă. Pe drum însă, strachina spartă îmi arătă meșteșugul de a mă strecura pretutindeni nevăzut și nesimțit. Acuma sunt meșter neîntrecut în treaba asta!
Tatăl se înverșună însă în nemulțumirea lui, cugetând că asemenea meșteșug e bun numai pe el. Nu voia ca lumea să afle despre iscusința fiului său și hotărî să păstreze totul în taină.
Iar ca orice taină de pe lume, se dădu repede în vileag. Vestea despre năstrușnica meserie a lui Saburo se răspândi în tot ținutul, ajungând într-o bună zi până la urechile prințului.
Acesta îl chemă pe Saburo și îi spuse:
— Pe meleagurile noastre trăiește un bogătaș lacom și zgârcit. Îl voi vesti dinainte că e cineva care se încumetă să-i fure toată avuția. Iar tu pune-ți dibăcia la lucru…
Saburo răspunse mândru:
— Nu pentru a fura și a tâlhări am învățat eu să mă furișez. Deprinderea mea își poate arăta meritele în război, dacă ne vor ataca vrăjmașii. Nu vreau să-mi fac de râs meșteșugul.
Dar prințul se încăpățână:
— Puțin îmi pasă, spune ce vrei, însă eu doresc să-ți pun măiestria la încercare. Și apoi omul acela nevolnic o tot face pe grozavul. O să-mi păzesc averea cu cea mai mare strășnicie, zice, dar dacă Saburo va izbuti să mi-o fure, a lui să rămână, n-o să mă plâng împotrivă-i. sunt încredințat însă că n-o să fie în stare. Așa încât, n-ai de ce te teme. Numai fii cu luare-aminte să nu dai greș.
Oricât se împotrivi flăcăul, până la urmă trebui să se supună poruncii prințului. În noaptea sorocită, la casa bogătașului era mare vânzoleală, stăteau toți cu ochii în patru, așteptând să apară Saburo. De teamă, scoseseră lăzile cu bani din cămara lor și le căraseră în odăile de locuit. Însuși bogătașul făcea de strajă lângă ele. Slujitorii primiră poruncă:
— De cum veți auzi că strig „Hoțul!”, aprindeți fără zăbavă felinarele și veniți de-a fuga!
Li se împărțiră tuturor bețișoare pentru aprins focul. În grajd, de asemenea, totul era pregătit.
Slugile așteptau lângă caii înșeuați, gata să pornească în goană pe urmele hoțului.
Peste noapte tocmai se pornise o ploaie zdravănă, când iacătă-l și pe Saburo. Venea fără să se ascundă, ținând în mână o umbrelă mare. Bogătașul se miră, dar se și bucură:
— Ia priviți! strigă el. Neîntrecutul meșter în arta de a se furișa vine de-a dreptul, ba încă și cu umbrela deschisă! Iată, s-a oprit la intrare. Își închipuie oare că va fura lăzile cu bani chiar așa, în văzul tuturor?! Ha-ha-ha. Hi-hi-hi!
Bogătașul asculta cum lovește ploaia în umbrela lui Saburo și se prăpădea de râs. Dar în scurt timp, Saburo-Strachină Spartă își sprijini umbrela deschisă la intrare și se strecură neauzit în casă, prin obloanele deschise. Și pe când slugile râdeau înveselite, ținându-i isonul stăpânului, el înlocui bețigașele de aprins focul cu niște fluiere, iar în locul cremenii puse câteva tamburine. Aruncă în ceașca de ceai a bogătașului o buruiană adormitoare, apoi așteptă să vad e întâmplă.
După câtva timp, sorbind din ceai, bogătașul simți că i se face capul greu și ochii i se păienjeniră. Strigă deznădăjduit, cu ultimele puteri:
— Asta-i isprava lui Saburo.! Aici e mâna lui Saburo! Aprindeți felinarele și dați fuga după el!
Slujitorii începură să scapere de zor, încercând să aprindă feștilele. Se stârni o gălăgie nemaipomenită. „Fiu-fiu-fiu!” țiuiau fluierele – „Zorn-zorn-zorn!” zornăiau tamburinele.
Bogătașul se înfurie grozav și bolborosi pe jumătate adormit:
— Vă încurcați ca nerozii, vai și-amar!
În larma care se iscase, slujitorilor li se păru că aud:
— Urcați lăzile pe samar.
Și niciuna, nici două, începură să care lăzile cu bani și să le urce pe spinarea cailor.
Iar Saburo-Strachină Spartă, văzând aceasta, șopti mulțumit:
— Iată, acuma toate-s cum trebuie.
Și tiptil, nesimțit de nimeni, duse caii cu lăzi cu tot până la palatul principelui.
Dar după întâmplarea aceasta, Saburo n-a mai rămas în slujba prințului. S-a pribegit în lume, căutând un loc unde iscusința lui de a se furișa nevăzut și nesimțit să poată aduce un folos adevărat.
1 Ken – măsură japoneză pentru lungime, egală cu 1,818 m
