O scoică uriașă se lăfăia pe malul râului, într-o amiază senină de vară.
O mângâiau razele calde ale soarelui și o dezmierda unda răcoroasă ce spăla din când în când țărmul nisipos.
Pășind din întâmplare pe-acolo cu picioarele sale lungi, un cocostârc n-avu ce face și-și băgă în scoică ciocul său cât toate zilele.
Valvele se închiseră brusc, imobilizând ca într-o menghină pliscul cocostârcului.
— Până la urmă tot scap, zise barza către scoică. Vezi că azi n-are de gând să plouă. Mâine de asemenea va fi cald și secetă. Așa că poimâine te vei usca și vei muri, ca o netrebnică, ce ești.
— Până să mă usuc eu, nu știu dacă n-ai să te înăbuși tu, cu limba ta ascuțită și cu picioroangele tale cele lungi cu tot. Am să te țin așa toată ziua și n-am să-ți dau drumul nici mâine…
Disputa ținu așa o bună bucată de vreme. Niciunul dintre cei doi nu se lăsa.
Norocul unui bătrân pescar, care tocmai trecea pe-acolo. Le-a prins pe-amândouă de vii și fără niciun efort.
repovestită de Li Yu-Gi
Povești nemuritoare nr. 18, Editura Ion Creangă, București, 1975
