În pădurile bătrâne și întunecoase din munții înalți ai Japoniei trăiau odată doi spiriduși cu nasuri lungi. Se deosebeau între ei doar prin culoarea nasului: unul avea nasul albastru, iar celălalt, roșu. Amândoi erau foarte mândri și tare se mai făleau cu nasurile lor, pentru că puteau să și le lungească atât cât voiau, ajungând cu vârfurile lor dincolo de munți, în cealaltă parte a țării. Se certau mereu, pretinzând fiecare că nasul lui este cel mai frumos și mai lung.
Într-o zi, în timp ce se odihnea pe vârful unui munte, spiridușul cu nasul albastru simți un miros foarte plăcut venind de undeva de departe, tocmai din câmpia de dincolo de munți. „Miroase așa de frumos! Ce-o fi?” își zise el.
Ademenit de miros, începu îndată să-și lungească nasul din ce în ce mai mult, în căutarea aromei. Și nasul se lungi, se lungi, trecu peste șapte munți, coborî în câmpie și, în sfârșit, se opri la castelul unui prinț.
Chiar în acel moment, prințesa Floare Albă, fiica prințului, dădea o petrecere la castel. Se aflau la ea, în vizită, multe prințese și Floare Albă dorea să le arate rochiile și materialele ei de chimonouri neasemuit de frumoase. Deschise garderoba de preț și, împreună cu prietenele, scoaseră din ea materialele minunate, printre care fusese pusă rășină de brad, cea care îi mirosea atât de frumos spiridușului. Tocmai când prințesa voia să agațe țesăturile pe ceva ca să la poată admira mai bine cu prietenele ei, văzu pe terasă o prăjină albastră, care nu era nimic altceva decât nasul spiridușului din vârful muntelui..
— Ce-ar fi să agățăm materialele pe prăjina aceea albastră de pe terasă? zise prințesa. Așa le putem vedea mai bine.
În clipa următoare, chemă cameristele și le porunci să înșire cele mai frumoase mătăsuri pe prăjina albastră, fără să bănuiască nicio clipă că era un nas de spiriduș.
Cum stătea spiridușul pe vârful muntelui și se delecta cu mirosul de rășină, simți că îl gâdilă ceva pe vârful nasului. Încercă să reziste, dar nu putu și începu să-și scurteze nasul. Prințesele rămaseră uluite văzând cum materialele frumoase de rochii zburau prin aer. Curând, toate mătăsurile ajunseră sub privirile încântate ale spiridușului. Acesta le luă, le duse acasă și-l invită pe celălalt spiriduș, cel cu nasul roșu, care trăia pe muntele vecin, să vină să le vadă.
— Privește ce nas minunat am! Doar ce l-am lungit peste șapte munți, și mi-a adus toate aceste mătăsuri frumoase, tocmai din câmpie. Și asta numai după mirosul foarte plăcut ce venea de acolo. Îți dai seama deci că nasul meu e cel mai grozav!
Văzând mătăsurile acelea minunate, spiridușul cu nasul roșu se învineți de gelozie și invidie, și-i spuse:
— Am să-ți dovedesc că nasul meu e și mai grozav decât al tău. Așteaptă și ai să vezi!
Spiridușul cu nasul roșu plecă acasă supărat și imediat se urcă pe vârful muntelui, adulmecând aerul din depărtări. Trecură mai multe zile și nu simți niciun miros plăcut. Stătu acolo zile în șir, dar în zadar. Își pierdu răbdarea și-și zise: „Nu mai aștept! Am să-mi întind nasul peste cei șapte munți, tocmai în câmpie. Nu se poate să nu găsesc ceva bun cu care să dau gata nasul albastru al rivalului meu”.
Așa gândi și începu să-și lungească nasul. Traversă cu el șapte munți și se opri, în cele din urmă, la același castel al prințului din câmpie. Chiar în momentul acela, fiul prințului se juca vesel cu prietenii lui în grădină. Cum văzu nasul roșu, strigă:
— Priviți prăjina aceea roșie pe care a pus-o cineva acolo. Hai să ne legănăm de ea!
— Grozavă idee! ziseră ceilalți, îndreptându-se buluc într-acolo.
Luară niște frânghii groase și le legară de prăjina roșie, adică de nasul spiridușului; își făcură astfel câteva scrâncioburi și începură să se legene în ele. Și ce s-au mai jucat! Într-un scrânciob s-au urcat mai mulți băieți care se avântară cu el cât putură de sus. Alții se urcară chiar pe prăjina roșie, adică pe nas, săriră pe ea și de pe ea jos, iar unul dintre băieți începu să-și încrusteze numele cu un briceag chiar pe nasul cel roșu!
Spiridușul simțea dureri îngrozitoare și voia să-și aducă nasul înapoi, dar nu mai putea nici măcar să-l miște din loc, așa de greu se făcuse din cauza cetei de copii care-l călăreau și se țineau de el.
Când simți însă tăieturile briceagului, spiridușul se opinti cât putu, scutură nasul, aruncând droaia de băieți de pe el, și-l scutură cât fu în stare de repede.
La vederea celor întâmplate, spiridușul cu nasul albastru, care urmărea de câteva zile să vadă de ce e în stare potrivnicul lui cu nasul roșu, izbucni în hohote de râs.
Lăcrimând de durere, spiridușul cu nasul roșu spuse:
— Așa îmi trebuie! Am fost gelos și invidios pe tine. Nu merit altceva! De acum nu-mi voi mai trimite niciodată nasul în câmpiile îndepărtate de dincolo de munți, numai din ambiția de a face, cu orice preț, pe grozavul.
Sursa: Povești nemuritoare, vol. 55, 2000 [p. 117-121]
