Cu mulți ani în urmă, prin așezările de munte venea un păpușar din insula Awagi 1, pe nume Masaiemon. Îi mersese faima pretutindeni, și pe bună dreptate, fiindcă își stăpânea arta cu multă măiestrie.
În fiecare an, primăvara, Masaiemon pornea să dea reprezentații, apoi se întorcea pe insula Awagi și rămânea acolo până în primăvara următoare. Păpușile, ca să nu le mai care cu el le lăsa la câte-un țăran din partea locului ori la stăpânul unei săli de teatru. Stăteau încuiate într-o ladă luni în șir.
Dar iată că păpușile nu mai putură să rabde această umilință, începură să se tânguie…
— E adevărat, spunea cea mai bună dintre ele, cea care juca rolurile de samurai, s-ar părea că nu suntem decât niște biete păpuși fără simțire… Dar suntem îmbrăcate în straie și suntem serioase pe scenă ca să înfățișăm oameni. Avem, așadar, o înaltă chemare. Și când colo, iată păpușile la acel teatru sunt mari, cam două treimi din înălțimea omului. Cele mai bune dintre ele sunt foarte complicat construite, pot mișca degetele, sprâncenele, deschid gura. Sunt purtate pe bețe.
Păpușarii le mânuiesc în văzul publicului, dar numai maestrul principal apare cu fața descoperită, ceilalți poartă capișoane negre, cu despicături în dreptul ochilor. Suntem disprețuite și aruncate de-a valma într-un cufăr, ca niște cârpe vechi și de prisos. O, câtă cruzime, câtă lipsă de recunoștință!
Până și păpușile de rând, care aveau roluri neînsemnate, își arătau zgomotos supărarea:
— Asta nu-i viață! Nu ne mai mișcă nimeni pe bețișoare, mâinile și picioarele ne atârnă. Dacă mai merge mult așa, vom muri de tristețe…
Apoi scoteau de pe fundul lăzii tobele și gongurile, făcând o gălăgie nemaipomenită:
— Bum-barabum! Tam-tam-tam!
Câte-un trecător întârziat se oprea să tragă cu urechea: „Ce-o fi cu tămbălăul ăsta?”
La-început, locuitorii satului nu se mirau cine știe ce, închipuindu-și că stăpânul șopronului unde se afla lada cu păpuși e un om petrecăreț și primește mereu oaspeți. Dar în cele din urmă intrară la bănuieli.
Într-o seară, un trecător, pesemne mai curios decât alții, intră în șopron să arunce o privire. Nu se vedea pe-acolo, suflet de om. Dar dintr-un ungher se auzea o sporovăială îndrăcită, ca și cum ar fi cuvântat un samurai dregător:
— Odinioară, nu numai păpușile, dar chiar și oamenii, trecând pe lângă mine, se înclinau cu respect. Dar acum, se vede că pe lume domnesc numai grosolănia și lipsa de cuviință.
„Mare minunăție! Ce caută aici un samurai?” își zise trecătorul și privi cu mai multă luare-aminte. Când colo, băgă de seamă că glasul venea din lada cea mare…
Omul dete fuga la stăpânul șopronului și-i povesti totul. Stăpânul veni în grabă, împreună cu toți ai casei. Și ce le fu dat să audă? În șopron se învălmășeau o mulțime de glasuri, răsunau și ropoteau tobe. Tot zgomotul acesta venea din lada pe care o lăsase în păstrare Masaiemon, din insula Awagi, dar nu putură deschide lada fiindcă nu aveau cheie.
Trimiseră grabnic pe cineva în insula Awagi, după Masaiemon. Acesta veni, descuie lada și se uită în ea: păpușile stăteau nemișcate, cuminți, de parcă nu s-ar fi întâmplat nimic.
Tocmai atunci se nimerise să poposească în satul cu pricina un renumit povestitor de giooruri 2 din Edo, pe nume Takemoto Ghidaiuu 3 . Zvonul despre neobișnuita întâmplare ajunse până la el și dori să vadă păpușile cu ochii lui. Se uită în ladă și clădină din cap.
— La fel s-a întâmplat odată și la noi, în Edo, spuse Takemoto. Tot așa, aruncaseră păpușile grămadă, la nimereală, și le lăsaseră să zacă acolo ca pe niște vechituri…
— Și ce-i de făcu dară.
— Vedeți, acestea sunt păpuși-actori. Dacă nu le mai folosești un timp, trebuie să le pui la păstrare cu grijă și cu respect, astfel încât să nu le umilești.
Vorbea de parcă ar fi auzit cu urechile lui tânguirea păpușilor…
— Din cauza aceasta, la noi, în Edo, există un obicei bun, adăugă Takemoto. Dimineața și seara, păpușile sunt scoase din cufăr și duse la plimbare cu mare alai. Și apoi, oricum, după reprezentație, ele trebuie așezate cu grijă și gingășie, altfel se simt ofensate, la fel ca oamenii. Orice actor ar înțelege asta.
De atunci, Masaiemon din insula Awagi ținu totdeauna seama de acest sfat prețios. Păpușile, lui nu s-au mai plâns nicicând de soarta lor.
1 Pe insula Awagi mai există și în prezent un străvechi teatru de păpuși.
2 Giooruri – aici denumirea unui gen dramatic: piese drame-balade pentru teatrul de păpuși. Cele mai bune piese giooruri ridicau la un înalt nivel genul dramatic. Multe dintre ele au intrat în fondul de aur al teatrului japonez.
3 Takemoto Ghidaiuu (1651-1714), actor – juca la teatrul de Păpuși Takemotodza din Osaka, cu un succes atât de pare, încât denumirea „ghidaiuu” a devenit poreclă pentru actorii de acest gen. Ghidaiuu citește textul întregii piese într-o manieră declamativă specială, și care se transformă într-un recitativ muzical.
