În trecătoarea de pe muntele Taișan se află templul Utzimiao. La treizeci-patruzeci de pași de el se poate vedea fundamentul altui templu, dar templul în sine nu se vede. Unde este oare templul?
Se povestește că demult, cu mulți ani în urmă, acest templu s-a ridicat deodată în aer și așa a rămas agățat de nori între cer și pământ. De aceea oamenii l-au numit „Templul din nori”.
Iată cum s-a întâmplat:
Trăia cândva în templu un călugăr bătrân cu ucenicul său de doisprezece ani. Copilul și-a pierdut de mic părinții și rudele l-au dat bătrânului călugăr să-l învețe. Călugărul, ca toți călugării, nu muncea, ci trăia din ceea ce arenda săracilor, din pământul care aparținea mânăstirii. Lua pentru asta un preț mare de la ei. Nici nu se gândea să-l învețe pe băiat și-l obliga să muncească ziua și noaptea. El ba mătura podeaua, ba îi gătea mâncarea, ba strângea patul. N-avea timp nici să respire, să nu mai vorbim să alerge sau să se joace. Îl hrănea prost pe băiat, în schimb de bătăi și ceartă băiatul era sătul până-n gât.
Călugărul avea mulți prieteni – toți ca și el. În fiecare zi se strângeau și vorbeau despre vreme. Seara, înainte de culcare, bătrânul călugăr îi amintea, de obicei, micului său învățăcel:
— După ce vei mătura curtea, să stropești florile. După ce stropești florile, să sădești legumele. După ce vei sădi legumele, să aduci apă…
Și așa, la nesfârșit, și nu uita niciodată să adauge:
— Dacă nu vei face tot, călcâiele tale vor primi o porție serioasă de lovituri de bambus.
Spre sfârșitul zilei picioarele băiatului erau ca niște butuci și era frânt de oboseală. Iar perna era deseori noaptea udă de lacrimi.
Odată sădea legume la câmp. Deodată a auzit pe cineva strigându-l. A ridicat capul și a văzut două fetițe venind direct spre el. Erau amândouă îmbrăcate la fel, în scurte roșii și pantofi tot roșii, iar pe cap aveau două codițe minunate. Fetițele erau mici și rotunjoare ca două ridichi.
— Ce faci aici? l-au întrebat fetițele pe băiat.
— Iată, fac șănțulețe și sădesc legume, a răspuns el.
Atunci fetițele au început să-l ajute pe băiat. Munca mergea strună și repede au sfârșit totul. Fetițele i-au spus să se joace cu ele un joc vesel.
S-a întunecat și a venit timpul ca fetițele să plece. Ele i-au poruncit băiatului să nu povestească nimic bătrânului călugăr despre ele.
A doua zi, fetițele au mai adus și alte fetițe cu ele, care le semănau ca două picături de apă. Și de data asta l-au ajutat pe băiat. Iar după ce au terminat treaba, din nou s-au jucat. Fetițele au aflat că băiatul nu mănâncă pe săturate și i-au adus diferite bunătăți.
A trecut câtva timp și băiatul și fetițele s-au împrietenit tare, dar noile prietene niciodată nu l-au invitat la ele. Când le întreba unde locuiesc, fetițele doar chicoteau: „Hi, hi” arătând undeva departe și spuneau: „Acolo”.
De când apăruseră aceste prietene, sprâncenele băiatului nu se mai încruntaseră de tristețe, iar fața lui slabă și palidă ca ceara se îmbujorase și se rotunjise.
Bătrânul călugăr, observând veselia învățăcelului s-a supărat:
— De ce ești așa vesel în ultimul timp? Care ți-e bucuria?
— Eu lucrez mult și bine și mănânc bine, iată de ce sunt vesel, a răspuns băiatul.
— Aha! înseamnă că te oblig să muncești prea puțin? Bine, acum, după ce vei termina toată treaba în casă, trebuie să mergi în fiecare zi în pădure și să aduci două legături de vreascuri.
Dar ce însemna oare pentru băiat să adune două legături de vreascuri? Să fie chiar mai multe el tot nu s-ar fi întristat, doar prietenele îl vor ajuta.
Fetițele îl încurajau în toate. Cât n-ai fi putut înghiți o turtă mică, ele reușeau să facă tot ce poruncise călugărul, apoi alergau și săreau în pădure, rupeau fructe sălbatice, flori roșii cu parfum plăcut, își spălau în apa de izvor fața și mâinile, prindeau raci printre pietre, iar când erau obosite de joacă, se așezau să se odihnească și până la apusul soarelui aveau timp să-și spună povești și diferite istorioare.
Bătrânul călugăr îi tot dădea băiatului munci multe, una mai grea decât alta și, spre uimirea lui, băiatul făcea totul, fără să spună o vorbă. Atunci în sufletul călugărului a încolțit o îndoială.
Într-o seară, a închis templul și supărat l-a luat pe băiat de ureche și a început să-i pună tot felul de întrebări. Dar băiatul nu i-a spus adevărul.
Atunci bătrânul a hotărât să facă altfel și cu o voce mieroasă a început să-i vorbească:
— Dacă îmi vei spune adevărul, eu mă voi purta cu tine precum cu fiul meu. Și chiar dacă nu-mi vei spune tot, o să aflu despre ce este vorba.
Băiatul era încă prea mic și bătrânul călugăr a reușit în cele din urmă să-l înșele și astfel a povestit totul bătrânului.
Călugărul s-a încruntat, apoi s-a gândit, și s-a tot gândit iar sprâncenele i s-au întins, ochii i s-au înveselit și l-a bătut prietenește pe umăr.
— Bine, foarte bine că a dat un asemenea noroc peste tine. Dar de ce prietenele tale nu te cheamă niciodată în vizită? Trebuie neapărat să aflăm unde trăiesc și eu te voi ajuta. Ia o ață lungă și leag-o pe neobservate de rochia uneia dintre fetițe. După ață noi le vom găsi casa.
A doua zi, din nou au venit fetițele. Ca întotdeauna la început l-au ajutat pe băiat, iar apoi cu toții s-au jucat. Când a venit timpul ca fetițele să plece acasă, băiatul a legat pe neobservate de haina uneia din ele ața, iar capătul celălalt l-a agățat de copac și s-a întors la templu. Dimineața, bătrânul călugăr s-a dus că caute după fir casa fetelor. Firul ducea departe, departe în pădure și dispărea sub pământ. Bucuros a venit într-un suflet călugărul acasă, i-a poruncit băiatului să ia cazmaua și l-a dus la locul unde a dispărut ața.
Când băiatul a săpat o groapă mică, au văzut că ața este legată de o rădăcină. Călugărul a pornit să sape alături și acolo era tot o rădăcină. Au scos o legătură mare de rădăcini.
Călugărul s-a întors în templu, a pus legătura în dulap, iar patru rădăcini le-a aruncat în ceaun, a turnat apă și a făcut focul. După câtva timp din ceaun a început să se înalțe un abur mirositor. Atunci bătrânul i-a poruncit băiatului:
— Ai grijă de foc, numai să nu îndrăznești să deschizi capacul. Dacă-l vei ridica, păzește-ți oasele. Eu mă voi duce să-mi vizitez puțin prietenii.
Băiatului îi era dor de prietenele sale, doar nu le văzuse toată ziua. Deodată din camera interioară a templului s-a auzit un plânset de copil și vocea cuiva, parcă vorbind din vasul mare de lut, l-a strigat pe nume.
El a intrat în cameră, s-a uitat în jur și n-a văzut pe nimeni. Dar vocea iar l-a strigat. De data asta băiatul a înțeles că cineva este încuiat în dulap. Fără să stea mult pe gânduri a rupt lacătul și a deschis dulapul. Și din el una după alta au sărit prietenele lui.
Cea mai mare dintre fetițe i-a spus cu reproș:
— Cum de nu-ți este rușine? Tu i-ai povestit călugărului cel rău despre noi și ai omorât patru din surorile noastre, dar și noi nu se știe dacă vom ajunge acasă. Ce să facem acum?
— Nici eu nu mai pot rămâne aici, a spus cu disperare băiatul. Bătrânul călugăr va afla că v-am eliberat și n-o să-mi fie bine.
Fetiței i s-a făcut milă de el.
— Să lăsăm toate la o parte. Ce a fost a fost. Pe surorile noastre tot nu putem să le mai înviem. Trebuie să ne salvăm, înainte de a veni călugărul cel rău. M-am gândit ce să facem!
Și fetița i-a poruncit să ia din ceaun supă și s-o toarne pe pământ. Băiatul a făcut așa și podeaua a început să se ridice în sus.
Între timp, bătrânul călugăr a trecut pe la toți prietenii și i-a invitat la el. Pe drum el povestea călugărilor:
— Am găsit pe câmp multe rădăcini asemănătoare. Ele fierb acum în ceaun și probabil că s-au trezit la viață. Noi vom bea tot ceaunul și fiertura ne va întineri cu mulți ani. Apoi vom fierbe și celelalte rădăcini și…
Dar călugărul n-a mai apucat să sfârșească, a ridicat capul și a văzut templul legănându-se și ridicându-se încet, încet în sus.
— Vai, vai, vai, a strigat călugărul și s-a repezit spre templu. Bătrânul s-a agățat de o crăpătură și a rămas agățat în aer încercând să oprească înălțarea templului.
