Trăia odată un țăran care avea trei feciori. Cel mai mare avea o fire blândă, era atât de sfios și de potolit, încât toți ai casei îl socoteau un prostănac.
Într-o zi, bătrânul tată îi chemă la sine pe feciori și le spuse:
— Sunt tare împovărat de ani și a sosit vremea să-mi numesc moștenitorul. Voi toți îmi sunteți la fel de dragi și n-aș vrea să nedreptățesc pe niciunul. Mergeți, așadar, să vă căutați norocul pe meleaguri depărtate. Fiecăruia îi voi da o pungă cu bani, ca să poată face negoț, iar acela dintre voi care peste trei ani, la întoarcere, va umple cămara cu marfa cea mai de preț, dovedindu-și astfel iscusința și vrednicia, acela să rămână moștenitorul meu.
Tatăl le dete banii făgăduiți și feciorii purceseră la drum spre cele patru zări. Abia plecați, frații cei mici prinseră a râde de cel mare, șoptindu-și unul altuia:
— Halal neguțător! Oare cu ce marfă de soi se va întoarce nerodul acasă?
La cea dintâi răspântie se despărțiră, pornind care încotro. Cei mici apucară către niște țări vestite, iar cel mare cutreieră multă vreme cărările, fără nicio țintă. Merse el ce merse și odată îi ieși în cale un râu lat și adânc. Voi să treacă dincolo, dar nici urmă de pod: pesemne îl luaseră apele.
Pe celălalt mal înverzeau lunci bogate și păduri stufoase, dar toate acestea nu aduceau niciun folos, atâta vreme cât nimeni nu putea să treacă apa cea mare. „Trebuie să dreg podul, își spuse fratele cel mare, pentru ca pământurile cele mănoase de dincolo să nu se irosească de pomană. Măcar să le fac și eu oamenilor un bine.”
Se apucă el să dreagă podul și munci fără răgaz trei ani încheiați, cheltuind toți banii care-i dăduse tatăl său. Înțelegând că va trebui să se întoarcă acasă cu mâinile goale, oftă plin de durere. „Vai, cum mă vor mai batjocori frații mei!” Dar ce era să facă? Se înnoptase și se culcă să doarmă pentru ultima dată, acolo, pe malul râului. În vis i se arătă un unchiaș cu barba colilie, care-i grăi astfel:
— I-ai slujit pe oameni cu toată râvna, iar la tine însuți nu te-ai gândit o clipă. Munca ta va rămâne recunoscută și plătită. Dar nu fi mâhnit. Iată. Îți dăruiesc această undiță. Mâine arunc-o de trei ori în apă. Întâia oară vei pescui o pungă goală. Dar să fii cu luare-aminte, căci nu e pungă obișnuită: de câte ori o scuturi, curg din ea bani de aur cu nemiluita. A doua oară vei scoate un ulcior vrăjit: de câte ori îl apleci, curge din el un șuvoi nesfârșit de vin dulce și înmiresmat. A treia oară vei prinde în cârlig o mătură de nuiele. E simplă la vedere, dar are o putere minunată, căci e făcută din ramurile copacului care crește în lună 1. De câte ori lovești cu ea un om bătrân, acesta întinerește pe loc. Dar ține minte: nu cumva să dai mai mult de două, trei lovituri, fiindcă se poate întâmpla o nenorocire.”
Dimineața, fratele cel mare se deșteptă îngândurat. Ce vis neobișnuit am avut! își zise. O vedenie ciudată… Se uită în preajmă și deodată se frecă la ochi: lângă el se afla undița despre care îi pomenise moșneagul. Așadar, nu fusese numai un vis amăgitor…
Merse grabnic pe pod și aruncă undița în râu. O putere nevăzută smuci struna, ca atunci când mușcă peștele din momeală.
Scoase iute cârligul din apă: în cârlig era agățată punga făgăduită, o răsturnă, și minune! Din ea curse o ploaie de bani de aur. Aruncă undița a doua oară și scoase ulciorul, îi duse la gură, îl înclină, și din el curse un vin nemaipomenit de gustos, în viața lui nu mai băuse asemenea licoare! N-apucă să arunce bine undița a treia oară, că mătura de nuiele se și ivi din valuri.
Adună el cele trei lucrușoare într-o boccea, puse legătura pe băț și porni, vesel spre casă.
La răspântia știută se întâlni cu frații mai mici. Împlinindu-se sorocul, fiecare se întorcea cu câte trei care pline de mărfuri.
De cum îl văzură, începură să-l ia în tărbacă:
— Ia uitați-vă la prostănacul nostru de frate! În trei ani doar atâta a fost în stare să agonisească: o boccea prăpădită. Știam noi că n-o să facă nicio ispravă! A risipit degeaba banii tatălui nostru…
Fratele cel mare tăcea și zâmbea pe ascuns. Cei doi o luară înainte cu carele lor, iar el, haida, haida, agale și fără spor, abia li se ținea pe urme.
Bătrânul își întâmpină feciorii plin de bucurie, pregătind pentru fiecare câte-o cămară, cum fusese învoiala.
Neamurile curioase, precum și o mulțime de săteni, se adunară la iuțeală, să vadă cu ce-și vor umple cămările feciorii, întorși de la drum.
Deschiseră ușa primei cămări: era plină până sus cu orez din soiul cel mai bun.
— Bun lucru, băiete, îl lăudă tatăl pe fiul mijlociu. Orezul înseamnă belșug și hrană pe pământ. Cea de-a doua cămară era plină până-n bagdadie cu suluri de mătase lucitoare.
— De ispravă flăcău! îi zise bătrânul, cu mare mulțumire feciorului cel mic. Ai adunat avere, nu glumă.
De cea de-a treia cămară, tatăl nici nu voi măcar să se apropie, fiindcă îl văzuse pe fiul cel mare întorcându-se cu mâinile goale. Tocmai o pornise îndărăt spre casă, când se auzi strigat din urmă:
— Tată, oprește-te! În cămara mea nu vrei să te uiți?
— La ce bun? i-o întoarse tatăl, supărat. Ca să mă fac de râs înaintea oaspeților? Știu e că n-ai adus din călătoria ta decât o biată legăturică.
— Tată, nu mă umili, stărui flăcăul. Oare nu sunt și eu feciorul tău, la fel ca ceilalți?
Ce era să mai facă bătrânul părinte? Fără nicio tragere de inimă deschise ușa cămării! Dinăuntru se revărsară galbenii de aur ca dintr-o butie spartă. Străluceau atât de tare, încât își duseră cu toții mâinile la ochi, ca să nu-i orbească.
Amuțiseră de uimire. Văzându-i că nu mai sunt în stare să scoată un cuvințel, feciorul cel mare le spuse:
— Să ia fiecare câte un pumn de aur. Haide, luați, nu vă sfiiți, căci ne va rămâne și nou unul. Iar după aceea vă poftesc pe toți la ospăț.
Musafirii se puseră pe chef.
Fratele cel mare le turna tuturor din ulciorul cu vin înmiresmat și se încinse o veselie fără pereche.
— Toate-s bune, păcat de un lucru! se tângui deodată tatăl, pe când petrecerea era în toi. Tare mă mai apasă bătrânețea… Ehei, să mai am eu sprinteneala de altădată, ce-aș mai juca de bucurie!
— Tată, dacă-mi îngădui, te voi ajuta eu să-ți redobândești picioarele tale zdravene, din tinerețe, zise surâzând fiul cel mare. Și-l lovi de două ori pe spate cu mătura.
— Cum îndrăznești, copil neobrăzat! se mâniară oaspeții.
Dar ce le fu dat să vadă! Sub ochii lor, bătrânul tată, din cărunt și gârbov cum era, se schimbă pe dată într-un bărbat falnic, în plină putere, cu părul negru și statura dreaptă. Nu-i dădeai mai mult de treizeci de ani. Țâșni în picioare de la locul lui și începu să joace de mama focului… Plini de nerăbdare, moșii și babele care erau pe-acolo se înghesuiră în jurul flăcăului, rugându-l să fie și ei bătuți pe spate cu mătura de nuiele. Până și bătrâna bunică a flăcăului, posmăgită, arăta acum ca o femeie în floarea vârstei. Îi mulțumi nepotului cu vorbe mieroase, dar în sinea ei bombănea ursuză:
— Te pomenești că i-a fost milă de mătură, să nu se tocească. Altfel de ce nu s-a îndurat să mă facă și mai tânără decât sunt acuma, să arăt și eu, colea, măcar de vreo douăzeci de ani dacă nu de șaptesprezece…
Începură cu toții să țopăie. Numai bunica nu dansa: cine știe în ce cotlon se mistuise!
De la o vreme băgară de seamă că lipsește și se apucară s-o caute. Când colo, ce să le vadă ochilor! Pe podeaua camerei învecinate zăcea veșmântul bătrânei, iar în mijlocul acelei grămezi de boarfe se zbătea un prunc de țâță, orăcăind din răsputeri. Din mătură nu mai rămăseseră decât așchii.
Nu mai puteau să dreagă nimic. Nepoții se apucară să-și dădăcească bunica, iar de la mătură își luară rămas bun. Iată de ce, în ziua de azi, bătrânii nu, mai întineresc.
1 Conform superstițiilor răspândite în Extremul-Orient, pe lună crește un copac, iar sub el un iepure năzdrăvan toacă într-o piuliță leacuri fermecate. Întrucât la fiecare patru săptămâni luna se înnoiește, copacului i se atribuie puterea de a reîntineri pe oameni.
