Toate acestea s-au întâmplat demult.
Pe una dintre insulele Mațușima 1 trăia într-un templu un băiat pe nume Miacio. Era liniștit și gânditor. După înfățișare și purtări, semăna mai mult a fată. Niciodată nu-l ademeneau jocurile vesele ale celor de-o seamă cu el. Cel mai mult pe lume îi plăcea lui Miacio să compună versuri.
Nu o singură dată trimisese el în capitală frumoasele lui tanka 2, iar cei mai renumiți poeți de la curtea împăratului rămăseseră încântați de ele. Și erau, într-adevăr, niște versuri pe care le simțeai izvorâte dintr-o mână gingașă.
Miacio nutrea un vis fierbinte, care nu-l părăsea niciodată: „O! Dac-aș putea să ajung în Capitală. Acolo aș învăța cu adevărat arta poetică!”
Însă preotul templului nu se învoia în niciun chip să-l lase pe băiat să plece într-o călătorie atât de lungă:
— Să înveți a scrie stihuri frumoase este într-adevăr un lucru de laudă, dar tu ești încă prea crud. Călătoria aceasta e peste puterile tale. Nu-ți voi îngădui să pleci. Așteaptă până când vei mai crește.
Dar Miacio nu mai avu răbdare să aștepte și într-o bună zi fugi din templu. Trecu peste apele mării cu o luntre pescărească. Înaintea lui se întindeau câmpiile fără sfârșit și se ridicau munții înalți. Însă nici chiar de pe cel mai înalt munte nu se putea zări capitala. Cu toate acestea băiatul nu șovăi, nu se sperie și hotărî să meargă mai departe, zi și noapte.
În curând trecu de marea așezare Șiagama, lăsă în urma lui zidurile trufașe ale castelului Tagagioo… Într-o seară, târziu, ajunse în câmpia Miiaghino 3. Ori încotro își întorcea privirea nu vedea decât ierburile albastre, legănându-se sub clarul de lună.
Și, îndată, băiatul compuse începutul unei tanka. Lin și firesc, parcă de la sine, se zămisliră primele trei versuri:
„E-un singur luceafăr pe bolta senină
Dar în cleștarul de rouă se-anină
Mii de luceferi cu dulce lumină…”
Multă vreme se gândi apoi Miacio cum să sfârșească tanka. Se uita îndelung la cer, se uita la câmpie, dar în zadar. În mintea lui nu se mai năștea niciun gând frumos. Părea că harul poeziei l-a părăsit pentru totdeauna.
Băiatul se întristă adânc. Credința că va deveni poet începu să se clatine, iar în cele din urmă oboseala și mâhnirea îl doborâră. Căzu la pământ și muri. Dar, stingându-se, el șopti cântecului său neterminat: „E-un singur luceafăr pe bolta senină…”
— Sărmanul băiat, ce nenorocire! Ia te uită cum s-a sfârșit… îl căinară țăranii din satul apropiat, aflându-i trupul.
Îl îngropară chiar acolo, la marginea drumului și clădiră deasupra o colibă mică.
De-atunci însă, în fiecare noapte, umbra băiatului începu să colinde neliniștită prin câmpie. Cu voce îndurerată, stinsă, ca foșnetul stufului uscat, umbra șoptea întruna:
E-un singur luceafăr pe bolta senină,
Dar în cleștarul de rouă se-anină
Mii de luceferi cu dulce lumină…”
— Vai mie! O, ce rușine, o, ce-nenorocire! se tânguia umbra, pierind apoi în întuneric.
Vestea despre această întâmplare ajunse până la urmă și la preotul templului. El veni repede, redeschise mormântul băiatului și plânse deasupra lui cu lacrimi fierbinți:
— O, băiatul meu, de ce n-ai vrut să mă asculți? Dar fie, te dezleg de păcat. Tihna și pacea să coboare asupra ta. Cântecul tău nu va rămâne neterminat.
Și preotul rosti cu glas tare ultimele două stihuri:
„Sufletu-mi scalzi ca o apă-argintie, O, Miiaghino, blajină câmpie!”
După aceasta, umbra băiatului n-a mai rătăcit noaptea prin
câmpie. Ultimul lui cântec fusese dus până la capăt… Așa spune o veche legendă.
1 Insulele Mațușima (peste 260 la număr) sunt considerate una dintre cele mai
frumoase regiuni ale Japoniei. Pe aceste insule se află multe temple.
2 Tanka – poezie lirică de 5 versuri, în total treizeci și una de silabe.
3 Câmpia Miiaghino se află pe țărmul mării, la răsărit de orașul Sendai. În vechime, era renumită prin frumusețea ierburilor sale, toamna.
