A fost odată, cu mult timp în urmă, un împărat, căruia i-a plăcut vânătoarea. În jur avea mulți curteni destoinici, buni țintași. Dintre toți însă, cel mai iscusit era Iasunari, care îi era deosebit de devotat.
Într-una din zile, împăratul i-a chemat pe toți și le-a grăit:
— Bucurați-vă! Pregătiți-vă arcurile și sulițele, pentru că mâine vom porni iarăși la vânătoare prin codri străvechi!
Astfel, le-a spus că de această dată nu vrea să vâneze nici cerbi, nici mistreți, ci o pradă mult mai de preț. Puternicul împărat vroia blana vulpii albe.
— Vulpea albă? l-a întrebat uimit Iasunari. Nimeni nu se poate lăuda că s-a putut apropia de ea. A fost văzută doar ca un fulger de argint. Se spune că era vrăjită.
— Vrăjita sau nu, i-a răspuns împăratul, de această dată nu ne poate scăpa, pentru că știu unde îi este bârlogul. Magoshiro a aflat că ea sălășluiește în pădurea de pini dinspre miază-noapte. Vom împresura pădurea și vom cerceta, fără să ne scape nici cel mai mic loc.
— Așa vom face! au strigat curtenii.
— Pe tine mă bazez cel mai mult, Iasunari, a adăugat împăratul. Tu ești arcașul meu cel mai ager.
— Am înțeles, măria-ta, i-a răspuns acesta, aplecându-se cu respect.
După ce au mers mult, vânătorii au ajuns la pădure, au înconjurat-o și au început să hăituiască vulpea.
Iasunari stătea nemișcat, pândind atent în desișuri, când deodată a țâșnit în apropierea lui o nălucă strălucitoare ca zăpada.
— Iată vulpea albă! a șoptit el. Vino! Vino mai aproape duh al sălbăticiunilor! Tu îmi vei aduce cununa celui mai iscusit vânător și o bucurie nemăsurată împăratului!
— Oprește-te, Iasunari! a strigat vulpea, văzând că se pregătește să tragă cu arcul în ea.
— Deci știi să grăiești! a spus el uimit. Așadar, cei ce spuneau că ești vrăjită, nu au mințit.
— Da, Iasunari, sunt vrăjită, i-a răspuns ea tristă. Dar acum vraja nu are putere să îmi apere viața, pentru că este lună plină. Sunt în mâinile tale. Niciun alt vânător nu m-ar fi prins, dar știu că de săgeată ta nu voi putea scăpa.
— Da, așa este! Nu am dat greș până astăzi, deci nici tu nu îmi vei scăpa! i-a spus el hotărât.
— Îndură-te, Iasunari! a strigat vulpea albă. Cruță-mi viața, căci nu am făcut nimănui vreun rău. Lasă-mă să plec, te rog.
— Dar ce vor spune ceilalți? a întrebat el.
— Nimeni nu va ști, Iasunari! Și gândește-te… mândria ta de țintaș este mai importantă decât o faptă bună?
După ce s-a gândit puțin, vânătorul a rostit:
— Bine. Mergi în pace, vulpe albă. Nu pot ucide o făptură ce mă roagă s-o cruț.
Vulpea albă i-a spus că îi va rămâne recunoscătoare pe vecie și l-a încredințat că va fi răsplătit înmiit pentru fapta lui bună.
Dar Iasunari și vulpea nu știau că unul din vânători i-a văzut.
Acesta s-a dus imediat la împărat, de cum au ajuns la curte și i-a spus că a văzut cu ochii lui cum vulpea era doar la câțiva pași de Iasunari, care nu a făcut nicio mișcare.
Împăratul s-a înfuriate foarte tare. I-a cerut să se apere, să spună că acel curtean minte, dar Iasunari a refuzat. El a rostit adevărul, spunându-i că s-a lăsat înduplecat de rugămintea vulpii, care l-a implorat să o cruțe.
— N-ai știut tu, oare, că trebuie să asculți numai de voința mea? L-a întrebat împăratul furios peste măsură.
— Am știut, măria-ta, i-a răspuns onestul servitor. Doar că uneori glasul inimii este mai puternic decât porunca stăpânului.
Împăratul a început să strige scos din fire:
— Știai cât de mult tânjesc eu după blana acestei jivine și ai lăsat- o să scape! Iată cu cine mă mândream eu! Dacă altcineva îmi făcea așa ceva, i-aș fi retezat capul imediat! Dar cu tine voi fi îndurător. Te voi surghiuni în cel mai îndepărtat și pustiu colț al împărăției și unde vei sta până la sfârșitul zilelor tale, ca să te căiești pentru nesupunerea ta.
Ajuns acasă, cu sufletul zbuciumat, i-a povestit soției lui, Frunză de Iederă, ce s-a întâmplat. Era îndurerat pentru ea, că avea s-o poarte în surghiun alături de el, deși îi spunea că nu se simțea vinovat cu nimic. Avea inima curată.
Frunză de Iederă i-a zis că mânia împăratului nu va ține mult și că va trece ca o furtună. Dar el i-a răspuns că nu se va întâmpla așa.
Auzind hotărârea din glasul lui, ea a înțeles că era nevoită să meargă în acel loc și unde avea un trai plin de suferințe.
După ce s-a gândit puțin, l-a convins pe Iasunari să plece înainte, promițându-i că îl va urma îndată ce va orândui treburile gospodăriei.
Iasunari a plecat singur și a trăit greu în acel ținut îndepărtat și sălbatic. Dar cel mai greu l-a apăsat dorul de iubita lui soție, care nici după mult timp nu a venit, așa cum i-a promis. Neîncetat, el scruta zările, așteptând-o, iar zilele și nopțile treceau ca o apă tulbure.
Singur și îndurerat, până la urmă, el s-a îmbolnăvit.
Dar într-un amurg, a apărut dintre arborii pădurii o nălucă albă.
— Cum ai ajuns în aceste îndepărtări, vulpe albă? A întrebat-o Iasunari.
— Pentru mine nu este greu să ajung aici sau oriunde în alt loc, oricât este de îndepărtat, i-a spus ea.
Apoi l-a întrebat dacă îi poartă pică pentru situația în care a ajuns din cauza ei.
— Tu nu ai nicio vină, vulpe albă, i-a răspuns el. Niciodată nu voi regreta fapta mea de atunci!
— Ai un suflet nobil, a rostit ea. Ești bun și înțelept, Iasunari. Deși eu văd că suferi mult. Pentru ce?
Atunci Iasunari i-a spus ce durere îi mistuie sufletul. Îi era nespus de dor de minunata lui soție, Frunză de Iederă.
— Fără ea viața îmi este plină de chin și pustie, a rostit el.
Când a văzut durerea mare, vulpea albă i-a spus că va încerca să îl ajute, așa cum și el a ajutat-o odinioară.
Și apoi a plecat.
S-a ținut de cuvânt. Și-a luat înfățișarea unui negustor bătrân și s- a dus la casa Frunzei de Iederă, unde a găsit-o înconjurată de bagaje, pregătindu-se să plece.
— Bine te-am găsit, luminată stăpâna a acestei case! a rostit vulpea albă, odată intrată. Fie-ți inima ca rândunica și ochiul limpede că izvorul.
— Bine-ai venit, negustorule, i-a răspuns Frunză de Iederă cu glas rece. Nu-mi văd capul de treburi, așa că nu am nevoie de marfa ta.
— Nu am venit să-ți vând din podoabele mele, i-a replicat „negustorul”. Ci să-ți spun că în lungile mele peregrinări prin împărăție, am întâlnit un om minunat, care se cheamă Iasunari și care a fost slujitor la curtea împăratului.
Frunză de Iederă s-a minunat tare, auzind acestea.
Dar când vulpea i-a spus că el încă o așteaptă și că este pe moarte de dorul ei, femeia i-a spus:
— Nici nu am de gând să-mi risipesc tinerețea și frumusețea trăind acolo în lipsuri, lângă el.
Plec la rudele mele, unde voi avea o viață îmbelșugată!
— Nu-l iubești de fel pe Iasunari? a întrebat-o vulpea albă. Nu te înduioșează soarta lui?
— Ba da, cândva l-a iubit. Dar pentru că a fost un neghiob, care nu s-a îndurat să omoare o sălbăticiune pentru care ar fi fost răsplătit cu mult aur, acum firul iubirii s-a rupt. Singur a dat cu piciorul norocului, singur să-și ispășească pedeapsa!
Bătrânul negustor și-a aplecat fruntea cu tristețe și a ieșit din aceea casă.
Iar nefericitul Iasunari a continuat să trăiască zile chinuite de dor și singurătate.
Într-una din zile, Iasunari, care era foarte slăbit, datorită suferinței din inima lui, s-a trezit dimineața și a rostit:
— Oh, începe o nouă zi, în care soarele va străluci din nou. Dar pentru mine lumina lui este ca o lumânare palidă și rece ca o lespede. Inima mea plânge de tristețe… Unde ești, frumoasa mea Frunza de Iederă?
Dar deodată sărmanul om a tresărit, văzând că dinspre pădure se apropia o femeie.
— Nu! A strigat el. Ești o nălucă!
Nu-i venea să creadă că cea pe care o vede, este iubita lui soție, după atâta timp de așteptare, când deja își pierduse speranța de a o mai revedea.
— Sunt eu, Frunza ta de Iederă, i s-a adresat năluca.
— Oh, dar glasul acesta nu este al tău… a spus el mișcat.
— Ești prea oboist, Iasunari și nu-mi recunoști vocea, i-a spus frumoasă femeie. Am venit de departe ca să-ți alin dorul și să pun capăt singurătății tale. Mă vei ierta pentru îndelungata mea întârziere?
— Nu am ce să-ți iert, Frunza mea de iederă! a exclamat el plin de fericire. Ești aici și nimeni de-acum înainte nu ne va mai despărți!
Ani în șir au trăit împreună, în pace și bucurie…
Frunza de Iederă i-a adus pe lume un fiu, pe care l-au numit Dosimaru. El a crescut înconjurat de dragostea lor părintească și a ajuns un flăcău voinic și chipeș.
În serile reci și ploioase, Iasunari a început să-i povestească despre viața lui, cum a trăit înconjurat de bogăție, până când a cruțat viața acelei vulpi ca neaua.
— Și uite-așa, fiul meu, am ajuns să fiu osândit aici și să te cresc în acest loc departe de lume, în sărăcie.
— Iubite părinte, nu te necăji pentru asta, i-a răspuns Dosimaru. Sunt fericit aici și mult mai mult prețuiesc un cuget curat.
Fiul și-a întrebat tatăl dacă a mai văzut minunata vulpe albă.
— Nu am mai văzut-o, a răspuns el, oftând. Se uită repede un bine făcut, precum vezi.
Atunci soția lui a intrat în vorbă și i-a spus să nu se grăbească să judece. Poate că vulpea nu a avut cum să-l ajute mai mult.
— Ai dreptate, Frunza mea de Iederă, a spus atunci Iasunari. Acestea sunt lucruri vechi. Singurul lucru ce m-a ajutat să depășesc toate necazurile soartei, ai fost tu, care m-ai urmat cu atâta iubire!
Frunza de Iederă i-a răspuns:
— Am făcut numai ceea ce eram datoare să fac.
A trecut ceva timp, în care ei au continuat să fie fericiți. Până într-o zi, când, Iasunari era plecat, mama l-a luat deoparte pe Dosimaru și i-a spus:
— Fiul meu iubit, lasă-mă să-ți privesc chipul, să îl păstrez în memoria mea.
— Ce vrei să spui, mama? a întrebat-o el surprins.
— Te rog să mă asculți cu atenție. Eu sunt vulpea albă, nu Frunză de Iederă.
— Înseamnă că nu ești mama mea? a spus mirat feciorul.
— Ba da, eu te-am adus pe lume. Pentru că Frunza de Iederă nu a vrut să-l urmeze pe tatăl tău, am luat înfățișarea ei, știind că altfel el va muri de mâhnire. Dar acum nu mai pot să rămân cu voi. Eu sunt blestemată de un duh rău, care mă ține sub vraja lui. Trebuie să mă supun lui. Așa că sunt nevoită să plec.
Fiul nu a găsit cuvinte să rostească nimic, de uimit ce era.
— Tatăl tău nu va mai suferi atât de mult ca înainte, pentru că acum te are pe tine.
— Dar la mine nu te gândești? a exclamat Dosimaru. Tristețea îmi va apăsa sufletul.
— Nu pot să mai rămân, copilul meu iubit. Nu știu unde voi sălășlui, de-acum înainte. Dar uite, îți dăruiesc această perlă fermecată. Dacă ți se va face dor de mine, pune-o la ureche și vei înțelege limba tuturor viețuitoarelor. Așa mă vei găsi mai ușor.
Iasunari a suferit profund, atunci când a aflat adevărul. Dorul de femeia care a stat lângă el atât timp i-a cuprins inima. Dar și mai mult suferea de dorul ei Dosimaru, care într-un din zile, nemaiputând rezista durerii din inima lui, a plecat în căutarea mamei sale.
După ce a mers și a mers, a ajuns la malul mării, unde a văzut un pescar ce tocmai prinsese o broască țestoasă, pe care se pregătea să o pună în coșul lui de papură. Dosimaru a observat ochii înecați ai broaștei și a dus perla la ureche. Astfel, el a auzit:
— Fie-ți milă de mine, Dosimaru și ajută-mă să mă reîntorc în valurile mării!
Flăcăul i-a spus pescarului să se îndure de biata vietate.
— Dar eu din asta trăiesc, i-a răspuns el. O voi duce la piață.
— Cât crezi că vei lua pe ea? l-a întrebat Dosimaru.
— Cel puțin vreo zece moni.
Tânărul s-a căutat prin buzunare și și-a scos ultimii lui bani.
— Uite, asta este toată averea mea, pe care ți-o dau bucuros.
Astfel că i-a dat drumul țestoasei în apele mării.
— Îți mulțumesc din suflet, mărinimosule om! A spus ea. Să știi că eu nu sunt o țestoasă oarecare, ci sunt Otohime – fiica dragonului mării. Cu ce te pot ajuta pentru că mi-ai salvat viața?
— Nu îmi trebuie nimic, a spus el.
— Dar eu nu te pot lăsa să pleci, fără să nu te răsplătesc pentru gestul tău. Uite, ține aceasta perlă frumoasă. Atunci când vei ridica brațul și vei striga: „Înalță-te valule!” – apa se va ridica. Iar când vei lăsa mâna în jos spunând: „Coboară, valule!” – apa se va retrage înapoi.
Și Dosimaru a pornit mai departe. Mai târziu, el a întâlnit la marginea unei mlaștini un vânător, ce tocmai prinsese un cocor mare și frumos.
A pus perla la ureche și a auzit cum acesta strigă:
— Îndură-te de mine, preabunule Dosimaru! Scapă-mă din primejdie!
Atunci tânărul i-a spus vânătorului:
— Omule, fii milos cu pasărea aceasta! Eu văd că tu ai inimă bună. Las-o să fie liberă șiș a zboare în înaltul cerului.
— Nu pot să o las să zboare, pentru că o voi vinde și din banii luați pe ea o să trăiesc câteva zile puțin mai bine. Eu sunt un om sărac.
Dosimaru i-a spus că nu mai are bani, dar i-a oferit haine călduroase de pe el în schimbul zdrențelor pe care vânătorul le purta, astfel că acesta să elibereze pasărea.
Au făcut schimbul și după ce vânătorul a plecat mulțumit, cocorul i-a spus:
— Îți mulțumesc mărinimosule Dosimaru! Cum să te răsplătesc pentru bunătatea ta? Eu sunt prințul zburătoarelor de pe acest meleag, așa că te rog să-mi spui dorința ta.
— Binele nu-l faci pentru răsplata, ci pentru împăcarea sufletului, i-a răspuns flăcăul.
— Nu știi cumva unde este vulpea albă? l-a întrebat Dosimaru pe cocor.
— Nu știu, îmi pare rău. Dar pentru că te văd foarte trist, te voi ajuta să îți fie mai bine. Fata împăratului este grav bolnavă și nimeni până acum nu i-a găsit leacul. Vraciul Odoman de la curte se preface că are grijă de ea, dar chiar el a îmbolnăvit-o, îngropând în colțul dinspre miazănoapte al palatului un șarpe veninos, rostind o vrajă cumplită.
— Cum?! a exclamat uimit tânărul.
— Numai dacă șarpele cel veninos va fi dezgropat, fata se va vindeca. Mergi și fă tu aceasta și vei fi răsplătit fără margini d împărat.
— Bine, mă voi duce, a spus Dosimaru. Dar nu pentru răsplata împăratului mă duc, ci pentru acea fată gingașa și nevinovată, care suferă. Rămâi cu bine, cocorule!
Dosimaru s-a apropiat de porțile palatului și le-a spus străjerilor că este un lecuitor vestit. Aceștia s-au uitat cam lung la hainele lui zdrențuite, dar pentru că flăcăul tot insista, au dat din umeri și l-au dus în fața împăratului.
— Am auzit că te lauzi că o poți tămădui pe fiica mea, a spus el posomorât și neîncrezător. Nici vraciul Odoman nu a reușit s-o vindece. Te încumeți tu, un flăcăiandru? Ai grijă să nu îmi trezești speranțe deșarte!
Atunci a intervenit în vorbă vraciul cel rău, care i-a cerut împăratului să-l lase să încerce. Dacă se va dovedi mai bun decât el, deși nu crede, zicea el, atunci se va apleca cu respect în fața tânărului.
— Hai, flăcăule! A exclamat plin de el. Arată-ți măiestria!
Apoi l-a mai întrebat pe tânăr unde îi este traistă cu leacuri.
Dosimaru i-a răspuns:
— Nu am nevoie de leacuri.
Vraciul Odoman a sărit imediat:
— La ce descântec te-ai gândit atunci? l-a întrebat vraciul.
— Nu, la niciun descântec nu m-am gândit. Vreau doar să dezgrop șarpele din colțul dinspre miazănoapte al palatului, căci datorită lui, fiica Mariei-Sale este bolnavă.
— Șarpele veninos? Ce șarpe? a început să strige vraciul înnebunit. Vorbești aiurea!
— Ai răbdare, Odoman, i-a spus liniștit împăratul. Chiar tu m-ai sfătuit să-l las să încerce să-mi vindece fiica.
Spunând acestea, a bătut din palme, chemând slujitorii și poruncindu-le să se ducă și să dezgroape șarpele, dacă îl vor afla în locul spus de tânăr.
Vraciul disperat a strigat și mai tare:
— Înălțimea-Ta, nu da crezare acestui om ce scoate vorbe deșarte!
Atunci Dosimaru i-a răspuns:
— Tu însuți ai îngropat acel șarpe, de aceea ești împotriva mea! Până aici ți-a fost cu vrăjile tale întunecate!
— Așa crezi tu?! A urlat scos din minți Odoman cel rău. Viermilor neputincioși! Oriunde voi fi, ura mea vă va atinge!
Vraciul cel rău s-a strecurat printre toți și a fugit afară din palat.
— Ah! a exclamat împăratul. A scăpat blestematul! Iată că a ajuns pe malul mării, unde sigur are pregătită o luntre, ca să poată fugi!
— Stați liniștit, Înălțimea-Voastră, a spus Dosimaru.
Apoi a strigat, rădicând mâna:
— Ridică-te, valule!
Toți de la curte au privit cum marea s-a înălțat și l-a înghițit pe vraci. Imediat, flăcăul a lăsat mana în jos, strigând:
— Coboară, valule!
Și apa l-a purtat departe de oameni pe acel om făcător de rău.
— Cum să te răsplătesc, tinere? l-a întrebat împăratul bucuros.
— Mulțumesc, Măria-Ta. Eu știu că omul este creat pentru a face bine, de câte ori are ocazia, fără a se gândi la vreo răsplată. Adevărata răsplata este cea din suflet.
— Ești înțelept, tinere, a spus împăratul. Spune-mi… cine ești? De unde vii?
Atunci, flăcăul a spus tare și clar:
— Mă numesc Dosimaru și sunt fiul lui Iasunari.
— Iasunari?! A exclamat nespus de uimit împăratul. Trăiește?
— Da, măria-Ta. Trăiește singuratic, acolo unde l-ați surghiunit.
Atunci împăratul a spus că de multe ori l-a mustrat conștiința pentru nedreptatea pe care a făcut-o atunci. Dar a fost prea mândru ca să-l cheme înapoi, a recunoscut el.
— Însă astăzi voi îndrepta totul! a rostit el hotărât. Îl voi aduce înapoi și îl voi ruga să mă ierte pentru suferințele pe care i le-am pricinuit. Veți trăi amândoi fără nicio grijă, de-acum înainte!
— Măria-ta, cu siguranță că tatăl meu se va bucura nespus de mult, dar nu pot să rămân. Trebuie să-mi caut mama, cea care mi-a dat viața – vulpea albă.
— Vulpea albă? a întrebat împăratul.
— Da, ea este mama mea, cea care a stat ani la rând lângă tatăl meu acolo, în surghiun.
Atunci s-a auzit o voce cunoscută, care a rostit:
— Nu trebuie să mă cauți, fiul meu. Sunt lângă tine. Odată cu dispariția lui Odoman, care m-a ținut sub vraja lui, mi-am redobândit pentru totdeauna înfățișarea omenească. Și toate acestea datorită inimii tale curajoase și bune, dragul meu Dosimaru.
Iasunari a fost readus la palat și răsplătit cu cele mai înalte ranguri. Dosimaru a fost cunoscut toată viața ca cel mai drept și onest om. Astfel au trăit la palat toți trei, într-o deplină fericire, până la sfârșitul zilelor.
Sursă: Peregrinul: Sfârșit de călătorie/ATTYA. – București: Herald, 2011, pp. 208-212.
