Povestea ce urmează s-a petrecut de mult, de mult. Pe atunci sita cernea paie, cioara vindea cărbuni și măgarul, sare. Vezi bine, câte nu se puteau întâmpla atunci! De unde știu eu toate astea? le-a povestit o bătrână care, și ea, le știa de copiliță, de la o bătrână coclită. Și aceasta, cine mai știe de la cine le auzise!… Dar mai bine să lăsăm vorba și să ascultăm povestea.
A fost odată ca niciodată. A fost odată un padișah care avea trei feciori. Când le veni sorocul, îi însură pe rând. Băiatul mai mare luă fiica unui alt padișah și plecă în țara acestuia, să împărățească în locul socrului său, bătrân. Mijlociul, o dată cu nevasta, primi în dar și o țară pe care s-o cârmuiască. Rămase acasă numai mezinul; el trebuia să stăpânească moșia străbună, când tatăl său se va fi sfârșit.
Într-o zi, pe când prințul se afla la vânătoare, prin față îi trecu, iute ca o săgeată, o căprioară. Se luă după ea în goana calului, dar la o cotitură căprioara întoarse o clipă capul și-l privi în ochi, apoi se mistui în codru. Prințul simți deodată cum îl năpădește o căldură în inimă și șopti fără. voie: „Ah! De-aș putea întâlni o fată cu ochii umezi și blânzi ca ai căprioarei, aș purta-o în suflet, statornic, toată viața!”
Mai rătăci el încoace și încolo, în mreaja unui dor nedeslușit ți până la urmă hotărî să se întoarcă acasă. Dădu pinteni calului și cum tocmai trecea pe sub niște copaci mai joși, o creangă îl șfichiui peste obraz și o picătură de sânge căzu peste omătul neatins. Din nou suspină prințul: “De mi-ar fi dat să văd o fată cu fața albă ca neaua și buzele roșii ca picătura de sânge cald, aș îndrăgi-o pe ea, și numai pe ea, câte zile aș trăi!”
Din clipa aceea, prințul nu-și mai află liniștea. Tânjea după fata pe care o plăsmuise închipuirea lui înfierbintată. Ce n-a făcut padișahul-tată să-i întoarcă gândul! Zadarnic însă; băiatul se topea pe picioare, Dându-și seama că nimic nu e în stare să-i stăvilească dorul, tatăl îi dădu învoire să se ducă în lumea largă să-și caute mireasă după imboldul inimii.
Și mezinul plecă. Merse el mult, mult, cutreieră meleaguri care mai de care mai străine, întâlni în calea sa sute și mii de fete, dar niciuna nu se potrivea cu cea din gândul său. După zile și zile de colindat fără răgaz, se opri istovit în fața unei cișmele. O bătrână mică, mică, stafidită și cocârjată, se trudea să ia apă într-un ulcior. Cu toată osteneala lui, prințul sări s-o ajute. Umplu ulciorul într-o clipită și-i spuse:
– Lasă-mă să ți-l duc eu acasă, mătușico. Eu tot sunt în drumeție, fără niciun rost. Te petrec pe tine și-apoi îmi văd de drum.
Ajunși la coliba ei, bătrâna îl ospătă cu ce avea și ea mai bun și îl îmbie să-și spună aleanul care-l face să rătăcească prin lume. Când băiatul sfârși de povestit, ea zise:
– Uite ce-i, fătul meu, eu îs săracă și mare lucru n-am a-ți da. Dar cum nu vreau cu niciun chip să pleci de la mine cu mâna goală, ia toiagul ăsta al meu și treci în curticica din spatele bordelului. Acolo e un portocal. Aruncă toiagul în crengile lui și câte poame or cădea, sunt ale tale.
Prințul o ascultă și peste puțin veni înapoi cu trei portocale.
– De-acum încolo, mai grăi bătrâna, numai de tine atârnă să fii fericit ori ba, întoarce-te liniștit acasă și ține bine minte: să nu cojești portocalele decât în preajma unei ape, altminteri nu. Dacă ai să faci așa, o să-ți fie tare bine. Dacă n-ai să faci așa, o să te căiești amarnic. Și-acum, drum bun!
Prințul o luă spre casă, dar cum calea era lungă și soarele dogora năprasnic, uită de spusele bătrânei și scoase din sân o portocală, să-și astâmpere setea. Abia apucă s-o curețe de coajă și rămase înmărmurit: din portocală ieși o zână frumoasă ca însuși visul său.
„Apă!” șopti ea stins, dar cum jur împrejur nu erau decât coline sterpe și pustii, și nicio picătură de apă, zâna închise ochii și, cu un oftat, pieri.
Abătut, printul plecă mai departe, însă nerăbdarea îi dădea mereu târcoale. „Oare și dintr-a doua portocală va ieși o zână?” se tot gândea el. Nemaiputându-se înfrâna, coji încă de portocală, Se arătă o altă zână, aidoma primei, dar și ea pieri, pentru că prințul nu avu strop de apă să-i dea.
Învățând, în sfârșit, ce înseamnă puterea stăpânirii, prințul își struni simțămintele; așteptă să fie în preajma unei ape și numai atunci se încumetă să încerce dacă și în cea de a treia portocală se afla o zână.
Când ajunse lângă un izvor se opri și desfăcu cu grijă coaja ultimei portocale. Dintre feliile ei se ivi o zână parcă mai frumoasă ca celelalte două.
„Apă”, ceru ea și feciorul de padișah îi dădu să soarbă apă proaspătă. Pe dată zâna se însufleți, iar prințul nu știa ce să mai facă de fericire că-și atinsese visul. Cu dragoste, prinse zâna de mână și o săltă în șa. Astfel călăriră alături tot restul drumului și fiecare clipă ce trecea îi apropia și mai mult unul de altul.
Nici nu-și dădură seama cum și când se pomeniră la hotarul împărăției padișahului-tată. O fântână, umbrită de un pin stufos, despărțea țara sa de țara vecină. Prințul, care voia să-și aducă iubita în seraiul părintesc cu toată strălucirea cuvenită, o sui pe zână în pin, să stea până s-o înturna el cu alaiul de nuntă cerut de datină.
Abia dispăru feciorul de padișah și la fântână se ivi o fată urâtă, urâtă cum nici nu se poate închipui. Era din împărăția vecină și venise cu ulciorul, după apă. Aplecându-se deasupra fântânei, văzu chipul minunat al zânei oglindit alături de al său și se învineți de ciudă. Pizma îi crescu când își aruncă privirea spre copac și dădu cu ochii aievea de făptura din el. Cu glas prefăcut cât mai dulce, întrebă pe zână ce caută în copac. Cum aceasta îi povesti totul, fără niciun ascunziș, pe loc în mintea urâtei încolți un plan.
– Oh! ce viață fericită te așteaptă! zise ea. Și ce frumoasă ești! Aș da orice ca să te pot vedea mai de aproape. Rogu-te, dă-te puțin jos din pin, să stăm nițel de vorbă. Vrei?
Lipsită de orice bănuială, zâna, coborî din copac și se aplecă deasupra fântânei să-și răcorească fața cu apă. Atât așteptă urâta! O îmbrânci în fântână cu toată puterea și se urcă ea în pin, în locul zânei.
Acolo unde zâna pieri, înghițită de apă, răsări o floricică albă, cristalină ca lacrima și tare înmiresmată.
Nu trecu mult și tropote de cai se auziră din ce în ce mai deslușit: era prințul, urmat de curteni. Venea, să-și ia mireasa și s-o înfățișeze padișahului-tată. Când din pin se dădu jos fata cea slută, încremeniră cu toții. „Oare pentru o pocitanie ca asta a colindat atâta?” murmurară oamenii. Mai uimit decât toți era însă prințul însuși. Totuși nu zise nimic și urcă urâta pe cal. Dar, când să plece, privirea-i fu atrasă de floricica cea albă. O luă și și-o puse lângă inimă, înduioșat fără să știe nici el pentru ce anume.
La îmbelșugata masă împărătească, urâta, pricepând că chiar zâna, preschimbată în floare; se odihnea lângă inima prințului, îl rugă cu viclenie:
– Dragul meu logodnic, fă-mi hatârul și dă-mi mie floarea pe care ai luat-o de la fântână!
Cum nu se cuvenea să se împotrivească dorinței logodnicei sale, prințul îi întinse floarea pe care urâta o strivi între degete, cu ură, și o aruncă pe fereastră. Pe locul unde căzu se ivi ca din pământ o pasăre, cu penele strălucitoare ca cele mai curate nestemate. Lovind de câteva ori văzduhul cu aripile, păsărica își luă zborul și se făcu nevăzută.
A doua zi, dis-de-dimineață, când grădinarul ieși să ude florile din jurul palatului, păsărica îl urmări ca o umbră, ciripind într-una.
– Ce tot te ții după mine? Vrei ceva? mormăi ursuz omul.
– Ce face prințul? întrebă păsărica.
– E bine, sănătos.
– Dar logodnica?
– Stă închisă în iatacul ei și așteaptă. Zice că dacă n-o s-o mai vadă soarele, din tuciurie o să se facă iar albă ca omătul, cum a fost mai înainte. Nunta s-a amânat până atuncea.
Păsărica fâlfâi din aripi și, așezându-se pe un trandafir, cântă de câteva ori cu jale, apoi își luă zborul și dispăru. În urma ei, trandafirul pe care stătuse se vesteji până la rădăcină.
Și astfel, rând pe rând, se uscară mai toate florile din grădină. Căci în fiecare zori de zi păsărica venea în grădină, îl întreba pe grădinar despre prinț și logodnica lui, poposea pe câte o floare, își cânta cântecul ei de amar și pleca. Și era destul să atingă cu aripa o floare, că pe dată aceasta se veștejea ca arsă, și orice i-ar fi făcut grădinarul, nu-și mai revenea.
Toate merseră așa până în clipa în care prințul băgă de seamă urgia din grădină. Foc de supărat, chemă la el pe grădinar, hotărât să-l pedepsească strașnic pentru lipsa lui de grijă. Când însă află adevărul, porunci să se ungă cu clei puținele tufe cu flori care mai rămăseseră și, înainte de revărsatul zorilor, se puse el însuși la pândă.
Păsărica veni, ca de obicei, dar când se așeză pe-o floare, nu se mai putu desprinde să zboare. Și oricât se zbătu ea, prințul izbuti cu ușurință s-o prindă și s-o ducă în serai.
Auzind cele întâmplate, logodnica lui, pricepând că zâna este totuna cu păsărica prinsă, începu să se vaiete:
– Vai, prințe, prințe! Dacă vrei să mă vezi mai degrabă cea care-am fost când m-ai cunoscut, poruncește să se taie pasărea asta, s-o mănânc friptă! Simt că așa s-or dezlega toate vrăjile care mi-au preschimbat chipul!
Plin de nădejde, prințul îi făcu pe voie și dădu păsărica pe mâna bucătarului. În vreme ce acesta o jumulea, o pană fu luată de vânt și dusă și dusă până la coliba pădurarului de la marginea pădurii. Văzând pe pervazul ferăstruicii sale pana care strălucea ca stropită cu aur, pădurarului nu-i veni s-o arunce. O luă și o puse bine pe măsuța scundă din odăiță numai după aceea plecă la lucru.
Când se întoarse seara acasă, trudit ca vai de el, ce-i văzură ochii? Căsuța îi strălucea de curățenie, în vatra pe care-o lăsase rece se alergau vesele flăcările, în timp ce pe plită ulcele cu bucate sfârâiau de-ți era mai mare dragul.
– Măi, măi, cine să fi făcut toate astea? se întrebă nedumerit omul, dar oricât își căzni mintea, oricât scormoni prin căsuță, nu găsi nimic care să-l ajute să înțeleagă ceva.
Zilele următoare se întâmplă la fel. Atunci, ce-i trecu prin cap moșneagului? Se prefăcu că pleacă în pădure, ca de obicei, dar se piti afară, în dreptul ușii și cum auzi mișcare în căsuță, buzna și el înăuntru. Se trezi față în față cu o fată frumoasă, frumoasă, care tocmai se pregătea să-i deretice prin casă.
– Nu mă alunga, dragă bătrâne, grăi fata. Sunt pribeagă, o străină, fără adăpost. Lasă-mă în casa ta și eu, în schimb, am să te îngrijesc cum m-oi pricepe mai bine!
Pădurarul, firește, se învoi: cine se împotrivește când e vorba să-și schimbe traiul rău pentru unul mai bun?!
…Timpul se scurgea tihnit în căsuța de la marginea pădurii, până într-o zi când printul, sătul să tot stea ferecat în serai așteptând fericirea pierdută, ieși să se plimbe. Se lăsa înserarea; prin ferăstruica căsuței pădurarului, opaițul lumina blând, ca o chemare. Prințul se îndreptă agale într-acolo.
Abia păși pragul și rămase ca trăsnit; înaintea sa stătea însăși zâna din portocală, frumoasă aidoma visului său, cea pentru care rătăcise prin lume și pe care o pierduse atât de repede!
O vreme îi pieri glasul, atât de tulburat era. Apoi, venindu-și în fire, o prinse de mână cu aceeași dragoste năvalnică de altădată și o rugă să-i dezvăluie ce sau cine i-a despărțit atâta vreme.
Când află din gura ei cum s-au petrecut lucrurile, prințul alergă mai întâi de-o izgoni înapoi în țara ei pe urâta care se furișase tâlhărește în seraiul său apoi se întoarse în căsuța pădurarului și își luă adevărata mireasă. Și zâna din portocală avu parte de o viață lungă și fericită, alături de soțul ei care o iubi credincios până la moarte.
În amintirea zilelor tinereții, prințul, devenit padișah, puse de se ridică pe locul fântânii urgisite de la hotarul împărăției, o alta, frumoasă, toată numai și numai din marmură albă. Pe ghizdurile ei, un vestit cioplitor în piatră dăltui povestea pe care ați auzit-o, încheind-o cu o zicală din bătrâni: “Omul, dacă iubește trandafirul, trebuie să-i iubească și spinii, căci din tufișul plin de ghimpi crește floarea care îl încântă.
